Cel mai răspândit mit fondator al orașului Caransebeș este acela că, la începuturile vremurilor istorice au existat unul lângă altul, foarte aproape, deci, două orașe distincte și anume Sebeșul, oraș cu cetate, și Caranul, situat lângă primul, pe malul Timișului, iar în decursul timpului cele două s-au contopit teritorial formând orașul Caransebeșul, unindu-și chiar și denumirile pentru a o forma pe cea actuală. Acest mit a fost vehiculat în istoriografie, în multiple locuri. Avem astfel, în ordine cronologică:
- în 1878, în opera extraordinară a lui Pesty Frigyes, Banatul de Severin și istoria comitatului Severin, autorul spune literal:
„pe malul Timișului, față în față cu orașul Sebeș, se afla orașul Karan, și că fiecare dintre ele avea propria administrație și propriul consiliu.”i
-în 1899, Patriciu Drăgălina în lucrarea sa Din istoria Banatului Severin, preia necritic ideea lui Pesty, făcând chiar trimitere la ea:
„Orașul Sebeș cuprindea odinioară ambii țermi ai rîului de acelaș nume; iar în fața sa, pe țermurul drept al Timișului, se afla Caranul. Fie-care din aceste douĕ orășele, foarte apropiate, avea magistratura sa proprie. Din contopirea lor s’a format un singur oraș cu numele Caransebeș”ii
- în 1909, A. Ghidiu și I. Bălan în Monografia orașului Caransebeș, reiau și ei necritic această teză, mutând însă localizarea Caranului pe celălalt mal al Timișului:
„ Numele orașului s-a format prin contopirea numirilor Căran și Sebeș. Căranul a fost un opid, care a existat dincolo de Timiș, la gura Sebeșului până prin veacul al XVII-lea.”iii
Realitatea este că se cunosc o mulțime de date de localizare, atât documentare cât și arheologice, pentru cetatea și orașul Sebeș, denumite alternativ în evul mediu și Caransebeș, însă căutând orașul Caran în zona presupusă de istorici, la confluența râului Timiș cu pârâul Sebeș, fie dincolo, fie dincoace de apă, nu s-au evidențiat de-a lungul timpului în niciun fel urme ale acestei așezări. Este locul să ne reamintim, cu toate acestea că însăși primul document scris ce atestă existența orașului, datând din 1290, îi menționează numele în forma Karansebes, așadar cu particula Karan- la locul ei în numele localității.iv
Pe de altă altă parte, sursele documentare ale vremurilor apuse, ne indică în număr însemnat că așezarea Caran (cu denumirea scrisă alternativ în documente și Karan/Káran/Kárán sau, în special în istoriografia română chiar în forma Căran, Cărani(!) și apoi Căvăran) a existat în cu totul alt loc decât gura de vărsare a Sebeșului în Timiș, și anume ceva mai departe, cam la 14 km distanță, lângă localitatea Căvăran de astăzi.
Precum vom vedea în continuare, această localitate cu numele Caran (pentru simplificare, în continuarea articolului de față, voi folosi doar această formă grafică, acolo unde nu citez) a existat documentat între secolele XIV -XVII, indicat fiind cel mai frecvent ca oppidum (orășel/târg), dar unele documente și ca civitas (oraș), iar pe finalul existenței sale este menționat ca simplă posesiune.
Dacă prima sa menționare documentară datează din anul 1371, ultima mențiune scrisă despre Caran este din anul 1642, perioadă imediat premergătoare celei de ocupație otomane a zonei, survenită în 1658. După această dată, se amintește de un o localitate dispăruta numită Kauran aflată în locul potrivit, unde însă nu mai exista nicio așezare umană, de ea amintind doar o bucată de zid ciung din piatrăv.
Ce plasează orășelul Caran, amintit în documentele medievale în apropierea Căvăranului de azi și nu în arealul confluenței Sebeșului cu Timișul ? Răspunsul devine evident după parcurgerea unor pasaje relevante din documentele ce amintesc de acest oraș distinct de Caransebeșul al cărui nume l-a influențat. Așadar, majoritatea documentelor medievale privitoare la opidul Caran se ocupă de probleme de hotărnicie, locuitorii de aici fiind în cvasi-permanente litigii cu vecinii lor, nobilii din Mutnuk/Muthnok, localitate ce a devenit Mâtnicul de azi. Litigiile priveau utilizarea unor terenuri și păduri, o problemă deosebită fiind și utilizarea apei din Timiș pentru alimentarea morilor mâtnicenilor. Aceste neînțelegeri se prelungesc de-a lungul secolelor, chiar dacă justiția nu lucra foarte încet, după cum putem vedea din actele rămase, însă probabil nu a reușit să mulțumească definitiv părțile, astfel că litigiile renășteau la una-două generații distanță, generând bogate surse documentare pentru posteritate din care cunoaștem azi realitățile acelor timpuri.
Relevant ariei noastre de interes sunt pasajele din documentele vremii care indică localizarea Caranului medieval. Să le luăm, așadar pe rând:
Primele litigii cu nobilii din Muthnuk, 1371-1375:
Comunitatea locuitorilor și jobagii regali din orășelul Caran s-au plâns Reginei Elisabeta, soția regelui Ludovic I al Ungariei, și apoi regelui însuși, că „valahii Radow și Neg ocupaseră, de la sine putere și spre vătămarea lor, pădurile și pământurile pe care aceștia, de partea aceasta a râului Muthnuk, între anumite hotare, până la Cerosa magna și până la râul numit Keuespatak, le foloseau din vechime și până atunci în pace”. Atât regina în 1371, cât și regele în 1375, „prin oficialii săi valahi Magas și Ladislaus de la Karan, au poruncit ca acele păduri și pământuri să fie redobândite și hotărnicite din nou, iar Radow, Neg și ceilalți nobili cu iobagii lor să fie opriți de la uzurparea lor, iar iobagii regali să fie protejați în folosința acelor pământuri și păduri și a celorlalte foloase ale oppidum-ului Karan”vi.
Hotarele Fixate de Regele Ludovic I - 1376:
Același rege Ludovic I tranșează disputa născută „între Bagdan, fiul lui Ștefan, și Radul, fiul lui Woynuk, precum și alți nobili din Muthnok, pe de o parte, iar pe de altă parte cetățenii și oaspeții noștri din Karan, [între care] s-au iscat certuri și neînțelegeri cu privire la hotarele și pământurile dintre acele sate”, întărind sentința dată de banul de Severin căruia îi încredințase anterior judecarea cauzei, stabilind ca definitive hotarele fixate de comun acord cu împricinații dintre Caran și Muthnok, acestea fiind precum urmează: „între râurile Timiș și Muthnokpataka, au ridicat din pământ două movile de hotar; și urcând apoi pe râul Muthnokpataka o bucată bună de drum, ieșind din acest râu Muthnokpataka spre răsărit, unde au ridicat două movile de hotar … ajunge la râul Feketepatak, și lângă acest pârâu au ridicat un semn de hotar din pământ, iar pe acest râu au urcat puțin și ieșind apoi spre apus au ridicat o movilă, și apoi înaintând în aceeași direcție au ridicat o movilă; după aceea, puțin cotind spre miazăzi, lângă un anumit drum, au ridicat o movilă de hotar; și pe acel drum trecând printr-o anumită pădure au ajuns la o movilă; și apoi, înaintând în aceeași direcție, lângă un drum pe care se merge de la Karan la Muthnok, au ridicat un semn de hotar; și pe același drum au ajuns la un laz (poiană defrișată,n.n.), iar în acest laz au ridicat de asemenea o movilă de pământ; și continuând în aceeași direcție, trece peste un drum, unde, sub un anumit arbore de gârniță (Quercus ilex, n.n.), au ridicat o movilă, iar apoi, în aceeași direcție sudică, sub un arbore de gorun au ridicat de asemenea o movilă de pământ; și continuând spre partea sudică au ajuns la un drum, unde de ambele părți ale drumului au ridicat două movile de hotar, dintre care unul, din partea de sud, desparte pe Bagdan și pe Radul, fiul lui Woynuk, iar celălalt, din partea de nord, desparte moșia Karan menționată mai sus; apoi se întoarce aproape spre răsărit și ajunge la pârâul Zlatnuk, și intră în acest pârâu, unde de asemenea au ridicat două semne de hotar din pământ, și astfel hotarele amintite se încheie. Acolo, de asemenea, au făcut un anumit șanț de la Timiș până la Muthnokpataka și douăzeci de coți de pământ pentru drum, lângă acel șanț, ca să poată păstra în siguranță stăvilarele morilor lor.”vii
Donația Regelui Sigismund - 1412:
Regele ungar Sigismund de Luxemburg emite un document prin care „pentru lărgirea și sporirea folosului târgului numit Caran, a alipit și a atașat aceluiași târg anumite păduri și pământuri de această parte a râului Muthnuk, până la hotarele stabilite, până la Magna Cerosa și până la râul numit Keuespathaka, de care din vechime oaspeții și locuitorii acelui târg se foloseau pașnic, așezând din nou și înnoind acest drept, cu toate folosurile și pertinențele amintite, oaspeților din Caran, întrucât aceleași pământuri și păduri le aparținuseră din totdeauna, le-a dăruit sub titlul unei noi donații perpetue.”viii
Conflicte privind pădurile - 1424:
Același rege Sigismund de Luxemburg intervine pentru apărarea drepturilor locuitorilor târgului Caran în conflictul apărut între ei și nobilii din Muthnok și Machkas din pricina faptului că acești nobili au împiedicat liniștita folsință a unor păduri de către orășeni. În documentul său din acest an către Pipo de Ozora, comite de Timiș și castelan de Sebeș, arată că un jude și un jurat din Caran „venind înaintea maiestății noastre, în numele și în persoana tuturor cetățenilor și iobagilor noștri din același târg Karan, s-au plâns spunând că nobilii din Muthnok și din Machkas îi împiedicaseră și îi împiedică și acum în acele păduri pe care aceștia dintotdeauna și din vechime le-au folosit și trebuiau să le folosească, deși toate pădurile aflate acolo, afară de pădurile numite Bothligete și Zaldobos, ale nobililor amintiți din Muthnok, precum și de cea numită Radpataka, a nobililor din Machkas, [...] le aparțineau acelora (adică locuitorilor din Caran, n.n.) spre a le folosi după nevoile lor.”ix În ciuda poruncii regelui, chestiunea utilizării pădurilor menționate face și peste zeci de ani obiectul unor pricini, fiind amintite în documente ulterioare în anii 1464 și 1531.
Hotarele cu satul Prisaca - 1548:
În rezolvarea unei noi pricini de hotărnicie iscată, de data aceasta, între orășenii din Caran și nobilul Petrus de Pryzaka, comitele de Timiș, Petru Petrovici care avea și calitatea de ban de Sebeș, stabilește hotarele posesiunii Prisaca aparținătoare nobilului amintit, la cererea acesuia, „pentru ca această ceartă să nu se întindă mai departe prin ură reciprocă și să nu se nască semințe mai mari de dezbinare, și pentru ca această controversă să fie pe deplin lămurită și încheiată după dreptate”. Așadar, orașul Caran și posesiunea Prisaca aveau un hotar comun ce a fost fixat, la fața locului, cu convocarea vecinilor și martorilor, cu stabilirea întregii linii de grănițuire a posesiunii Prisca „potrivit vechilor așezări ale hotarelor” după cum urmează: „Mai întâi, hotarele moșiei Pryzaka începeau de la hotarul nobililor de Muthnok, numit Zlathinik, și de acolo, drept spre răsărit, printr-o anumită pădure, până la un loc numit Zagwzan, și de acolo mergeau spre moșia numită Pryzaka, lângă casa lui Matthias Halaz, zisul locuitor al târgului Karan; și apoi, printr-un teren defrișat numit laaz, până la un câmp deschis, numit Popest. De acolo, pe drumul cel mare (drumul regal), până la un hotar ridicat din pământ și așezat ca un fel de movilă; iar de acolo, până la un anumit pârâu afluent al râului Timiș, care iasă din acel râu și apoi se întoarce din nou în același râu Timiș”x
Topografia și Limitele Geografice
Documentele medievale în care se face vorbire de localitatea Caran, ca oraș distinct, separat de Caransebeș (numit alternativ și Sebeș) sunt multe și nu are sens să le prezint pe toate, cele pe care le-am selectat și din care am redat fragmentele de mai sus privind așezarea acestui oraș sunt destul de relevante, putându-ne forma o imagine grosieră despre topografia locului: Caranul medieval era așezat, așadar:
la nord de Prisaca,
la est de Mâtnic, delimitat fiind pe o porțiune de apa Mâtnicului (numită azi Vâna Secănească, precum și de afluentul acesteia pârâul Mâtnic care poartă și numele C
ernota),pe malul stâng (vestic) al râului Timiș.
 |
| Hartă a zonei localității Căvăran, jud. CS |
Din documentele vremii reiasă că orașul era mărginit de câteva păduri, câmpuri și lazuri, pe care le foloseau locuitorii, despre a căror comunitate știm că era formată din iobagi regali și alți oaspeți, în prima fază, nobili și iobagii acestora, ulterior. Prin oaspeți („hospites”) se înțelegeau cei care se așezau mai recent în localitatea respectivă, oameni veniți din alte părți să colonizeze aceste locuri.
Statutul social și administrativ: iobagi regali vs. iobagi
Deși o explicație extensivă depășește cadrul prezentului articol, cred că trebuie să atrag atenția asupra diferenței dintre iobagii nobiliari și iobagii regali. Deși, poate părea același lucru, datorită denumirii comune de iobag, totuși, iobagii regali erau oameni care nu depindeau de niciun nobil, fiind oameni liberi, locuitori ai unei posesiuni regale, așa cum era și târgul Caran, fapt ce reiese limpede din documentele vremii în care suveranii făceau referire la această localitate drept „opidum nostrum Karan” – târgul nostru Caran ori „libera civitas” – orașul liber.
 |
| Diploma de confirmare a privilegiilor orașului Caran (1590) emisă de Sigismund Báthory, voievod al Transilvaniei |
Stăpânirea regală (possessio regalis) era considerată orice proprietate de care regele putea dispune de bunul său plac, fără o deosebire între averea privată a regelui și cea a castrelorxi. Acești iobagi regali se supuneau instituțional doar regelui și reprezentanților acestuia, de aceea și avem de-a face cu hotărâri judecătorești pronunțate de rege în ultimă instanță în pricinile lor cu nobilii.
Identificarea toponimelor și hidronimelor
Încercând să identificăm vechile toponime și hidronime din documentele amintite mai sus, am cercetat toate hărțile disponibile ale zonei de interes din toate epocile, astfel că voi face următoarele considerații, pentru a le putea fixa pe harta de azi:
apa Muthnuk, respectiv Muthnokpataka este cu certitudine pârâul Mâtnic/Mâtnicel, numit azi Vâna Secănească
apa numită în documente Keuespatak (denumire pe care o scriem azi Kövespatak), în traducere Valea Pietroasă, nu ne este cunoscută
locul numit Magna Cerosa, este și el neidentificabil cert, însă având în vedere semantica denumirii, și anume, Stejărișul mare (cerosa însemnând loc în care cresc ceri, o specie de stejar, Quercus cerris), probabil se referă la o pădure de ceri, aflată, așa cum zice în documente, dincoace de pârâul Mâtnicel, adică pe malul drept. Este foarte posibil ca această pădure să nu mai existe, fiindcă acum zona respectivă, tăiată de drumul dintre Căvăran și Mâtnicul Mare, este un câmp arabil, situat pe un loc mai ridicat și care poartă încă denumirea de Pădurea de Sus.
apa Feketepatak, amintită odată cu hotarul fixat de-a lungul pârâului Mâtnic este cu siguranță afluentul Vânei Secănești numit Cernota, datorită identității semantice ale celor două denumiri: apă neagră. Pe hărți, pârâul Cernota este numit alternativ și Mâtnic, având în vedere că Vâna Secănească și Cernota se unesc la nordul localității Mâtnicul Mare. Într-un document din 1369, se face vorbire de cele două pârâuri Mâtnic, deci probabil denumirile erau folosite alternativ și nu foarte strict.
Pădurea Radpataka, își trage denumirea de la apa Radului care curge prin ea, pârâul Radului fiind numit astfel și în zilele noastre, vărsându-se în Timiș dinspre dreapta, în dreptul localității Tincova. Acest lucru consună și cu faptul că documentele menționează că această pădure aparținea nobililor de Machkas (adică, Macskás), familie despre care știm că deținea printre proprietățile sale și 1/3 din posesiunea Tincova.
Pădurile Bothligete și Zaldobos sunt complet necunoscute azi. Putem doar specula semantica denumirilor, Bothligete însemnând o pădure rară, cu poieni, aparținând unei persoane numite Both/Bot. Pe de altă parte, Zaldobos (Száldobos) este o denumire și mai greu de descifrat, semnificația numelui ei putând fi interpretată ca „pădure de stejari rari, izolați”, în considerentul că deși denumirea este maghiară, dob ar putea proveni din slavonul dub însemnând stejar, iar szál înseamnă în cazul nostru fir de arbore, deci o pădure fir cu fir, probabil una tânără ca și cea dinainte. În partea vestică a pârâului Mâtnic și la sud de Mâtnicu Mare se află și azi păduri de stejar. Probabil că denumirile se refereau la unele din ele, mai ales că aparțineau documentar nobililor de Mâtnic.
Zlatnuk / Zlathnik este una și aceeași denumire pentru un loc, respectiv, un pârâu ambele rămase în mister. Etimologic, zlatnik se referă la ceva legat de aur, zlato în limbile slave însemnând aur. Pe de altă parte, dacă denumirea se referă la Slatnik, având în vedere că în epoca în care a fost scris documentul, Z se scria pentru S inițial, atunci, ca multe toponime balcanice, „slatina / slatna / slatnik” este un nume ce desemnează o apă sărată sau stătută, băltoacă, chiar mlaștină. Cert este că reprezintă unul din punctele sudice de hotar ale orașului, fiind unul de triplum confinium dintre Mâtnic, Caran și Prisaca.
Dovezi arheologice: descoperiri în hotarul satului
Din punct de vedere arheologic, până acum s-au făcut descoperiri (modeste, aș zice) ce sugerează destul de puternic urme de locuire în zona aflată între actualul Căvăran și Mâtnicu Mare. Totodată, microtoponimele de azi din acel areal indică o locuire în acel teritoriu. La sfârșitul secolului al XIX-lea, istoricul Pesty Frigyes consemnează în urma periegezelor sale, că în apropiere de actualul Căvăran, în zona numită Seliște locuitorii au dat, cu ocazia lucrărilor agricole, peste tot felul de resturi de materiale de construcții, precum și de urme de străzi și piețe pavate cu piatră. Totodată, în aceeași zona Seliște, în locul numit Cetate, lângă drumul către Mâtnicu Mare, la ieșire din sat, înainte de calea ferată, se cunoaște existența unei movile estimată acum 150 de ani ca fiind de cca.6 m înălțime (azi, mult mai mică), loc în care se găseau materiale de construcție de bună calitate, cum ar fi blocuri rectangulare de marmură.xii
 |
| Detaliu de hartă: partea sud-estică a localității Căvăran |
În anul 1930, Ioachim Miloia și Constantin Daicoviciu au efectuat săpături arheologice sistematice la această movilă, descoperind resturile unei biserici medievale, pe care au datat-o ca fiind de secol XIII, construită solid, având proporții monumentale pentru epoca propusă. Au constatat că printre materialele din care a fost construită s-au refolosit multe elemente de construcție romană aduse de la Tibiscum, aflat la doar câțiva km distanță. Printre aceste spolii s-au găsit: țigle, olane, blocuri de piatră, un fragment de piatră funerară cu inscripție romană.xiii
Plecând de la această descoperire și punând-o în context documentar, autorii au concluzionat că această biserică medievală trebuie să fi fost biserica orașului dispărut Caran, care se afla unde este azi Căvăranul.xiv
Denumirea Seliște a unei zone aflată la est de Căvăranul actual, arată că în acel loc s-a aflat în trecut o zonă locuită, etimolgia acestui nume fiind evidentă (în limbile sud-slave, seliște este un„loc unde a fost un sat”). Tind să cred că este mai probabil ca aici să fi fost nucleul orașului Caran fiindcă din descrierea documentară a hotarelor, teritoriul orașului ținea până la pârâul Cernota, aflat mult mai la vest. Cum acest areal este traversat și de pârâul Măcnicel(!), ruinele bisericii aflându-se la câțiva metri de acesta, putem accepta că orașul era străbătut de această vână de apă, care poate justifica existența podului castelului aparținând nobilului Nicolaus Macskási, amintit în 1503.
Dispariția orașului din istorie și reapariția sa sub forma satului Căvăran
Dacă în cursul secolului al XVI-lea, Caranul a fost amintit în documentele vremii drept târg (oppidum) ceea ce implică o cât de cât organizare urbană, la începutul secolului următor locul era consemnat doar ca loc de garnizoană militară ( într-un document emis de principele Gabiel Bethlen în 1626), iar peste nici două decenii, orașul era amintit doar ca posesiune (1642), cu denumirea de Karand, cunoscând așadar o decădere continuă.
Poare nu este întâmplătoare această evoluție negativă a localității, fiindcă orașul a fost donat în anul 1596 de către principele Sigismund Báthory nobilului Ștefan Jósika și fraților săi, orașul fiind inclus în hinterlandul cetății Jdioara. Deși locuitorii au protestat împotriva acestei donații printr-un document din anul următor, principele și-a motivat decizia prin starea deplorabilă a vremurilor (Transilvania fiind implicată direct în Războiul cel Lung între 1593 și1606) și i-a asigurat pe petenți că de îndată ce se instalează o perioadă de pace le va reacorda din nou locuitorilor vechile privilegii. Cum cetatea Jdioara nu a avut în cele ce au urmat cel mai fericit parcurs, se pare că și localitatea Caran, ce aparținea, așadar de ea, a avut o soartă similară. Este de presupus că aceste condiții au dus la o depopulare o orașului, mare parte din locuitorii cu stare mutându-se la Caransebeș.
Trecerea zonei Banatului de Caransebeș-Lugoj în mâinile otomanilor în septembrie 1658 a fost, cel mai probabil, lovitura de grație pentru localitatea Caran care în perioada imediat următoare dispare, în locul ei rămânând un loc pustiu. În timpul unei călătorii de serviciu, Sándor Pál, trimisul principelui transilvan la Poarta Otomană, consemnează în 1687 în jurnalul său că a trecut printr-un loc părăsit, numit de oamenii întâlniți prin zonă, Kauran, unde tot ce se mai vedea era un fragment de zid ciung și mulți pruni, dar nimic altceva. Este, deci, clar că vechea localitate a fost pustiită și părăsită și la acea epocă rămăsese doar amintirea ei.
 |
| Fragment de hartă din 1723 [xv] |
Se pare că localitatea a renăscut sub numele Căvăran (scris în actele vremii în cele mai variate forme: Kavaran, Kawran, Kavoran etc) și a început să fie lent populată, posibil după anul 1688 când teritoriul a fost eliberat de sub otomani pentru un deceniu și ceva. Noua localitate nu se suprapune exact peste cea veche, casele locuitorilor fiind construite între drumul Caransebeș-Lugoj și râul Timiș, respectiv dincolo de Timiș, noul sat Căvăran fiind situat puțin mai la est, deci, de fostul oraș Caran. În conscrierea din 1717 efectuată de noua stăpânire habsburgică apare Căvăranul cu 30 de case, ca semn că locuitorii nu au părăsit iar localitatea în perioada 1699-1716, răstimp în care Banatul a fost stăpânit tot de Imperiul Otoman, în urma păcii de la Karlowitz.
 |
| Fragment de hartă din anul 1781 [xvi] |
În loc de concluzie
Resursele documentare nu ne pot da mai multe răspunsuri pe această temă, care însă acestea ar putea veni în urma cercetărilor arheologice din această zonă, dacă acestea se vor face vreodată. Ar fi de interes stabilirea cu certitudine a amplasamentului vetrei vechiului Caran și poate că punctul de plecare ar fi chiar movila pe care s-au găsit ruinele bisericii medievale de care am făcut vorbire la începutul articolului.
Note și referințe bibliografice
i Pesty Frigyes, „A Szörényi Bánság és Szörény vármegye története”, vol II, Budapesta, 1878, p. 116: “Ennek megértésére tudni szükséges, hogy a Temes partján Sebes várossal átellenben Kárán városa állt, és hogy mind a kettőnek saját igazgatása, saját tanácsa volt. Századokon át a két város közös sorsban osztozkodott, míg végre Kárán városa, mint külön álló község meg nem szűnvén, és Sebessel össze nem oladván, a Karánsebes elnevezés köz- és magán életben általános használatra nem vergődött.”
ii Patriciu Drăgălina, Din Istoria Banatului Severin, partea I, Caransebeș, 1899, p.105
iii Andrei Ghidiu, Iosif Bălan, „Monografia orașului Caransebeș împreună cu monografiile bisericilor, a episcopiei, a institutului teologic și pedagogic și cu bibliografiile celor care au lucrat în aceste instituții”, Caransebeș, 1909, re-editată la Timișoara, 2000, p.14
iv Vezi în acest sens articolul meu în care am prezentat considerații cu privire la denumirea orașului la adresa: https://procaransebes.blogspot.com/2015/03/cetatea-de-la-caransebes-i-datare-si.html
v Mențiune în jurnalul ținut de Sándor Pál, ambasador al Transilvaniei la Instanbul: “[1687] 14. May. Káránsebesből megindulván, által a Tömös vizén egy vámos hidon, ebédre egy elpusztult Kaurán nevü faluhelyre (a holott sok szép szilva és egyéb gyümölcsfák voltak) jöttünk, holott egy darab csonka kőfal áll fen, de egyéb semmi épületi nincsen.” în Costin Feneșan, “Un călător transilvănean prin Banatul otoman la 1687” în revista Morisena, anul IV, nr. 1 (13)/2019, p.5
vi Pesty Frigyes, “Krassó Vármegye története”, vol.III, Budapesta 1882, p. 290
vii Pesty Frigyes, “A Szörényi Bánság és Szörény vármegye története”, vol III, Budapesta, 1878, pp.6-8
viii Pesty Frigyes, “Krassó Vármegye története”, vol.III, Budapesta 1882, p. 291
ix Pesty Frigyes, “A Szörényi Bánság és Szörény vármegye története”, vol III, Budapesta, 1878pp.21-22
x Pesty Frigyes, “Krassó Vármegye története”, vol.IV, Budapesta, 1882, pp.36-37
xi Pál Engel, “Regatul Sfântului Ștefan. Istoria Ungariei medievale”, Cluj-Napoca, 2011, p.178
xii Pesty Frigyes, “Krassó Vármegye története”, vol. II, Budapesta, 1882, p.254
xiii Repertoriul Arheologic al României, Banat – Severin, Căvăran, fișa nr. 18
xiv Ioachim Miloia, “Căvăranul în evul mediu” în Analele Banatului, anul IV., fasc.8, Timișoara 1931, p.33 și urm.
xv Magyar Nemzeti Levéltár, Geographische Charte des Krassovaer Comitat [S 12 - Div. X. - No. 5.]
xvi HM Hadtörténeti Intézet és Múzeum, Mappa von dem Caransebes und Lugoscher District. [B IX a 626]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu