O istorie a digurilor de protecție a orașului Caransebeș

Fiind mărginit de două râuri, orașul Caransebeș a fost întotdeauna expus pericolului de inundații atunci când precipitațiile abundente au făcut să crească debitul Timișului, a Sebeșului și a afluenților acestora. 

Istoria nu consemnează fiecare inundație catastrofală suferită de oraș, memoria comună reținând selectiv unii ani în care apele s-au umflat în așa măsură încât ieșirea lor din albie a provocat pagube însemnate. Astfel, au fost reținuți anii 1843, 1871, 1900, 1910, 1912, 1926, 2004, 2014 ca cei în care apele au fost de necontrolat, însă părți mai mari sau mai mici din oraș au fost inundate și cu alte ocazii. Trebuie menționat că și cele două pârâuri, Potocul și Zlăgnița, care străbat orașul au ieșit și încă ies deseori din matcă provocând inundații locale.

Autoritățile orașului s-au confruntat cu rezolvarea acestei probleme încă de la trecerea orașului în administrație civilă după desființarea graniței militare. Disponibilitățile financiare fiind însă modeste, efectuarea unor lucrări ample, așa cum erau necesare, au reprezentat întotdeauna o provocare. Totuși, s-au investit bani și muncă în întreținerea malurilor râurilor Timiș și Sebeș, astfel că în bugetul localității au fost cuprinse sume cu această destinație încă din anul 1885.[1] În anul  1877 Corpul reprezentativ al orașului a hotărât elaborarea unor planuri de îndiguire a râului Timiş, pe raza oraşului, iar primul  plan de îndiguire a râurilor Timiş şi Sebeş a fost prezentat spre aprobare reprezentanţei orăşeneşti  în  1886, planul fiind întocmit de către inginerul Alois Süderhorst.[2] Lucrurile au rămas în suspensie din lipsă de fonduri, un oraș cu doar 6497 de locuitori (conform recensământului din anul 1900) fiind prea sărac pentru a realiza din fonduri proprii lucrările costisitoare de care era nevoie.

Presiunea rezolvării chestiunii s-a amplificat în vara anului 1900 când au avut loc inundații extinse cu mari pagube materiale. Un sfert din oraș a fost inundat, multe case construite din materiale inferioare s-au dărâmat, legăturile rutiere au fost afectate, trenurile au încetat să mai circule. Multe câmpuri cultivate au ajuns sub ape iar recolta compromisă.

Carte poștală ce imortalizează inundația din iulie 1900

În imaginea de epocă de mai sus se observă debitul uriaș al râului Timiș ieșit din albie, puhoiul de apă ce a acoperit zonele mărginașe. În plan îndepărtat se văd cele două poduri peste Timiș, unul din lemn, grav avariat de ape peste care nu se mai putea trece, precum și cel vechi din fier, datând din anul 1843, la momentul fotografiei scos din uz din motive de siguranță și care putea fi folosit doar pentru trafic pietonal ocazional. Pe acest pod de fier se vede un grup de persoane care observă ravagiile generate de ape. Ambele poduri au fost înlocuite cu unul nou, de fier în anul 1903.

Fotografie a unei străzi din oraș în timpul aceleiași inundații din 1900 *)

Într-o altă fotografie din aceeași periaodă se poate vedea situația din oraș, fiind vizibilă una din străzi (cu mare probabilitate fiind vorba de actuala strada Dâlmei), cu locuitori afectați de apele revărsate. Este lesne de înțeles cum casele construite din chirpici nu au rezistat apelor, fiindu-le iremediabil afectată zidăria.

În ședința istorică din 25 ianuarie 1902, Corpul reprezentativ al orașului decide contractarea unui împrumut bănesc din care să fie finanțate construcția unui dig de apărarea a orașului, edificarea noii clădiri a primăriei și achiziționarea unui pod de fier peste râul Timiș, toate aceste lucrări fiind începute în același an 1902.

Pentru apărarea de inundații a teritoriului orașului s-a gândit și realizat un sistem de îndiguire format din două dâlme (diguri). Una din ele, numită Dâlma Mare s-a amplasat de-a lungul Sebeșului și apoi, după confluență, de-a lungul Timișului, începând de la podul către Caransebeșul Nou, până la podul peste Timiș către Teiuș, iar de acolo, digul tăia cotitura formată de Timiș, fiind amplasată retras față de malul râului și mergea până la podul de fier amplasat în 1903 (existent și azi). Între râul Timiș și Dâlma mare s-a creat un șporn, o zonă în formă de pinten, o peninsulă, aceasta fiind una de sacrificiu, inundabilă în cazul ieșirii apelor din matcă. Acest nou plan de lucrări, elaborat la 1 sept. 1902,  prezentat pentru obținerea autorizației de construcție, a fost realizat de inginerul regal Hantos Izó din Lugoj, cel care, printre altele a supravegheat și realizarea lucrărilor la clădirea primăriei. Interesant este că autorizația de construcție a acestor îndiguiri a fost emisă post-factum la 21 dec. 1904, deci la un an de la edificarea dâlmelor.[3]

Proiectul celor două dâlme din 1902 

O a doua îndiguire a fost realizată prin Dâlma Mică, construit pe malul drept al Canalului Morilor (Ieruga) și se întindea, paralel cu Dâlma Mare,  de la intersecția actualelor străzi Cloșca și Baba Novac, pe amplasamentul caselor de azi aflate pe partea stângă a străzii Baba Novac până în dreptul intersecției acestei străzi cu calea ferată Caransebeș-Hațeg, construită în 1908. Canalul Morilor își avea albia între cele două dâlme, punctul său de vărsare în Timiș fiind astfel fixat mai în aval, în imediata apropiere a piciorului podului către gară.

Odată cu desființarea după anul 1966 a Canalului Morilor, Dâlma Mică, nemaifiind necesară, a fost demolată, albia fostului canal fiind umplută cu materialul respectiv, iar terenul nivelat. După aceea, autoritățile au desemnat acea zonă pentru construcția de locuințe individuale obligatoriu cu 2 nivele, cu aliniamentul stabilit așa cum se găsesc azi, iar strada Baba Novac avea să beneficieze de trotuare late.

Edificarea celor două dâlme a fost un proces mai greu decât și l-au imaginat autoritățile. Lucrarea a fost executată prin excavarea și mutarea manuală a întregii umpluturi necesare, cu muncitori aduși din zona Szeged, fiind  nevoie de forță de muncă din afara localității datorită acțiunilor de sabotaj  înfăptuite de localnicii care aveau terenuri în zona Șoabe. Aceștia au considerat că această lucrare extrem de importantă pentru oraș împietează asupra drepturilor lor de pășunat, astfel că distrugeau noaptea ceea ce se edifica în timpul zilei. Cum muncitorii localnici nu mai voiau să lucreze la realizarea digului de frica amenințării sabotorilor, au fost aduşi din zona câmpiei Szegedului muncitori maghiari care au reuşit să construiască în final dâlma sub protecția armatei, soldații Regimentului de infanterie nr. 43 din localitate dându-le autorităților ajutorul corespunzător.[4]

Acești muncitori,  la vremea respectivă erau denumiți îndeobște cubicari  (cf. magh. kubikus), deoarece erau plătiți în funcție de numărul de metri cubi de pământ excavat și transportat cu ajutorul roabelor lor specifice construite din lemn.

Roabă de cubicar **)

Cubicar în timpul lucrului ***)

Realizarea celor două dâlme în 1902-1903, pe lângă întărirea siguranței în fața pericolului de inundații, a făcut să creeze spațiu și pentru activități sportive și de recreere. Astfel, printr-o cerere adresată primarului în 10 febr. 1903, un grup de cinci cetățeni (Petru Borțun, dr. Ernő Roth,  Ion Piso, Petru Liuba și un oarecare Moldovan) fac cunoscut că deja în cursul acelei ierni s-a format o asociație sportivă ce urmează să se constituie în mod definitiv, asociație ce contează în activitatea sa pe sprijinul autorităților locale, iar ca urmare  solicită "a li se conferi ca loc de patinat pe timpul de iarnă și vara spre umblare cu luntrea pe canalul situat între dîlme imediat lângă podul de fier în conformitatea și estensiunea circumscrisă în planul subșternut", plan anexat ulterior cererii și pe care îl prezint aici, fiind de interes fiindcă stabilește locul în care a ființat unul din cele mai vechi patinoare din oraș.

Planul de situație în urma construirii celor două dâlme

Acest plan de situație datat 9 martie 1903 ne oferă informații prețioase cu privire la realizarea celor două dâlme și a podului rutier de fier, fiindcă precizează cu privire la diguri că acestea sunt nou construite, iar podul de fier figurat pe plan poartă mențiunea că este în construcție. Nu în ultimul rând aflăm din schiță și faptul că locul de patinat destinat caransebeșenilor a fost în lungul actualei străzi Baba Novac, cam din dreptul intrării către fostul Motel și până la podul de fier.

Cererea pentru conferirea locului de patinat și de plimbat cu barca a fost aprobată de adunarea generala a Corpului reprezentativ al orașului în 15 aprilie 1903 cu condiția ca orașul să poată oricând revoca această permisiune oferită, caz în care asociația ce s-ar constitui să fie obligată a pune terenul la dispoziția magistratului orășenesc în termen de 3 luni de la notificare sa.[5] Un termen cu adevărat generos, am putea conchide noi astăzi!

Copii în plimbare cu barca pe Timiș în apropierea podului de fier (după 1903)

Dacă tot vorbim de patinoare, e locul să amintesc aici și faptul că, istoric vorbind, locuitorii foloseau încă de demult, din perioada existenței graniței militare, ca loc de patinat unul amenajat, aflat în ceea ce se numea Parcul Vechi din Teiuș. Acolo, în cursul serilor de iarnă, locul era iluminat cu făclii iar atmosfera era întreținută de fanfara militară. După dispariția acestui parc, tinerii patinau în gropile largi și puțin adânci create prin excavarea argilei, gropi care se umpleau natural cu apă, aflate în perimetrul celor două fabrici de țiglă și cărămidă ce au funcționat în oraș. [6]

Demn de menționat aici este și patinoarul amenajat în anul 1922 de către Iuliu Mümler, pe teren propriu în apropierea restaurantului său deschis în Teiuș. Prin adresa din 18 dec. 1922, Mümler face cunoscut primarului orașului că începând cu această dată a înființat pentru distracția publicului un "teritor de patină /korcsolyapálya/" (sic!).[7]

În anul 1908 se încheie construcția căii ferate Caransebeș - Hațeg ce a necesitat construirea unui pod tot din fier peste Timiș, aflat în apropierea celui existent deja, iar calea ferată a străbătut transversal Dâlma Mare și Canalul Morilor, fapt ce limitează circulația pe Dâlma Mare până la această cale ferată.

Realizarea acestui sistem de îndiguire nu a oferit însă o apărare absolută localității, astfel că peste doar câțiva ani o nouă inundație devastatoare produce pagube imense în oraș. În primele zile ale lui septembrie 1910 orașul este lovit de o inundație ce deteriorează serios dâlmele, apa din Timiș și Sebeș trecând de ele și inundă orașul, în concurs cu cea care provine din pârâurile din zonă.  Podul nou construit de pe calea ferată Caransebeș-Hațeg este distrus, necesitând ulterior refacerea completă. Oarecum similar, peste doar doi ani, în mai 1912 inundațiile lovesc din nou orașul și întreaga zonă pe Culoarul Timiș-Cerna. Pagubele au fost imense și din păcate s-au înregistrat și pierderi de vieți omenești.

În atare situație, orașul ia decizia de a supraînălța Dâlma Mare și de a întări malul Timișului de la podul spre Teiuș până la podul de cale ferată, creându-se astfel în formă incipientă o nouă dâlmă de-a lungul cursului de apă, ce reprezenta prima linie de apărare, iar cu apariția ei, întregul șporn a primit protecție, lucru care a dus la o mai bună utilizare a acestei zone, aici făcându-și apariția primele terenuri sportive, destinație păstrată și astăzi. 

Malul înălțat al Timișului în apropierea Cotiturii

Lucrările menționate au fost și ele autorizate după înfăptuirea lor, autorizația fiind emisă de vicecomitele de Caraș-Severin în 15 noi. 1917, menționându-se în document că autorizarea este una ulterioară execuției lucrărilor.

Întărirea malului Timișului în această zonă continuă și în anii următori, astfel că în 1925 se cheltuie o sumă însemnată în acest scop. Însă peste doar un singur an, inundațiile din vara lui 1926 distrug iarăși digurile, dâlma de pe malul Timișului fiind avariată pe o distanță de 160 m. Punțile de peste Sebeș, din dreptul actualei piețe și a târgului de vite sunt luate de ape.

Pe malul stâng al Timișului exista deja dinainte de 1887 aleea ce duce de la podul către Teiuș până la viitoarea haltă de cale ferată și care, amenajată fiind, a devenit ceea ce purta numele de Promenadă. Aceasta a fost construită pe un loc ceva mai înălțat, pe o dâlmă mai mică decât există ea astăzi.  Și această alee este distrusă de inundația din 1926 și se impune repararea ei. Toate lucrările necesare s-au realizat în sistem de urgență pe cheltuiala orașului. 

Promenada din Teiuș, vedere în ambele sensuri

Promenada a continuat să fie amenajată  de-a lungul timpului, plantându-se tei de-o parte și de alta a ei și asfaltându-se, în special după înființarea haltei CFR, cartierul Teiuș fiind declarat stațiune climaterică în 1931-1932. O punte de lemn făcea legătura cu malul celălalt al Timișului, fiind amplasată cam în dreptul localului Pescărușul, punte ce a fost luată de ape în repetate rânduri, astfel că la finele anilor 1970 s-a construit o punte suspendată, numită de locuitori podul balansoar cu 200 de metri mai în amonte. Și acest pod a avut aceeași soartă nefastă, fiind luat de ape în anul 2005, în locului lui fiind montată actuala punte solidă, metalică, ce a fost botezată Puntea Revoluționarilor.

În apropierea punții ce făcea cândva legătura dintre zona Pescărușul și Halta CFR Teiuș, a fost construit un mic stăvilar ce avea ca scop domolirea vitezei de curgere a apei și ridicarea ușoară a nivelului acesteia astfel încât de aici și până aproape de podul spre Teiuș aflat în amonte, cursul Timișului devenea deosebit de prielnic scăldatului, iar malul său stâng se transforma vara în ștrand natural foarte frecventat de populație. Stăvilarul a dăinuit până pe la finalul anilor 1970.  Locuitorii au folosit intens această zonă ca ștrand până prin anul 2005, după care scăldatul pe Timiș a început să fie abandonat, nemaifiind un obicei răspândit în zilele noastre.

Colaj foto cu transformarea în timp
a malului Timișului în Parcul Teiuș ****) 

La finalul deceniului al 7-lea al secolului trecut, autoritățile continuă consolidarea dâlmelor, cea aflată în apropierea malului Timișului fiind înălțată și pavată cu pavele de beton armat. Așa cum am arătat mai sus, în același interval de timp, Dâlma Mică este desființată și terenul aferent recâștigat pentru drumuri și locuri de case. Dâlma mare a fost asfaltată în întregime, devenind un iubit loc de plimbare pentru caransebeșeni. Cum zona șpornului a fost astfel mai bine apărată de inundații, aceasta a devenit un spațiu propice activităților sportive și recreative, aici înființându-se în timp stadioane de fotbal, terenuri de tenis și baschet, locuri de joacă pentru copii, o parcare generoasă, îndrăgita terasă Ograda Gugulanului, o tabără de copii ce a ființat o vreme pe la începutul anilor 1980 în apropierea cotiturii Timișului, localul Pescărușul, devenit Phoenix odată cu reclădirea sa după incendiul ce l-a mistuit în jurul anului 2000. Tot aici a fost înființat  Parcul de Sculptură Monumentală, loc în care sunt amplasate cele 33 de opere executate în lemn de gorun de artiștii care au participat la cele șapte ediții ale Simpozionului internațional de sculptură în lemn dintre 2003-2009. Tot în aceeași zonă, devenită în timp Parcul Teiuș, la 31 mai 2008  a fost inaugurat Orășelul Copiilor.

În apropierea intrării stadionului CFR a fost construit  un panou de alpinism în 1995 prin la inițiativa și prin efortul personal al cunoscutului alpinist Cornel "Coco" Galescu, panou extins ulterior prin contribuția altor sportivi entuziasmați. 

Activitățile de gospodărire a apelor și implicit lucrările de îndiguire sunt după 1992 în competența R.A. Apele Române, devenită din 2002 Administrația Națională Apele Române, de zona noastră responsabilă fiind Administrația Bazinală de Apă Banat. Înspre anul 2000, s-au început lucrările de construire a unei extinderi a dâlmei pe malul drept al Timișului, dincolo de podul către gară, astfel că a ajuns a fi apărată de inundații și zona Racovița care în ultimele două decenii a devenit o predilectă arie de construcții de locuințe luând naștere un nou cartier. Acest nou dig se întinde până la pârâul Potoc înainte de vărsarea lui în Timiș.  Tot în acea perioadă s-a executat o nouă dâlmă și pe malul stâng al Timișului, una ce traversează lunca de la Sub Teiuș  și ține de la gura de vărsare a pârâului Zlăgnița până la podul către Teiuș, vis-a-vis de Parchetul Caransebeș, apărând de revărsarea apelor această zonă joasă. Darea în funcțiune a acestor două lucrări s-a făcut oficial în anul 2005. Pe harta alăturată am reprezentat cu linie punctată neagră situația din prezent a sistemului de îndiguiri de care beneficiază orașul.

Reprezentare schematică a îndiguirilor în prezent pe Timiș și Sebeș

Între 2003 și 2005 s-au mai executat lucrări de construire a unor parapeți de-a lungul dâlmei de pe malul drept al Timișului, precum și pe cea aferentă aleii înălțate și betonate aflată pe malul stâng, alee care duce la Halta CFR din Teiuș. Parapetul din beton de pe dâlma aflată pe malul drept al râului are o înălțime de cca. 75 cm, în timp ce pe malul stâng este semnificativ mai înaltă, atingând 120 cm. Aceste supraînălțări prin parapeți realizează o îmbunătățire a protecției în cazul în care nivelul apelor sunt mai mari decât înălțimea dâlmelor.

Pe dâlmă au fost instalați stâlpi de iluminat stradal pe tronsonul dintre piață și Parcul Teiuș, astfel că deplasările pe timp de seară au devenit mult mai plăcute.  În cursul toamnei anului 2020 prin grija administrației locale au fost efectuate lucrări de integrare a dâlmelor în peisajul recreațional. La dâlma ce urmează cursul Timișului au fost extrase vechile pavele de beton și s-a turnat covor asfaltic, vegetația a fost tunsă și s-a executat o marcare a suprafeței pentru un traseu de biciclete. La fel s-a reabilitat și amenajat și dâlma cealaltă, ce merge de la paraclisul din Parcul Teiuș până la calea ferată în zona fostului motel. Totodată pe anumite tronsoane s-au integrat sisteme de iluminat la nivelul suprafeței de călcare iar destul de recent au fost amplasate lumini colorate în zona Punții Revoluționarilor creându-se astfel o atmosferă aparte, feerică, pentru plimbările de seară, fie că sunt pe jos, cu rolele sau cu bicicleta.

Dacă administrația locală ar găsi fonduri și pentru amenajarea suprafețelor celorlalte dâlme, adică cea de pe malul stâng precum și cea care înconjoară cartierul Racovița, și s-ar face legătura acestora cu restul îndiguirilor, s-ar putea obține peste 6 km de traseu de biciclete sau promenadă.

Note și trimiteri bibliografice

¹ Arhivele Naționale Caraș-Severin, fond Primăria orașului Caransebeș, dos.1/1886

² Constantin Brătescu, Orașul Caransebeș între 1865-1919, p.41

³ Arhivele Naționale Caraș-Severin, fond Primăria orașului Caransebeș, dos.2/1903

⁴ Edgar Müller, Betrachtungen zur Geschichte meiner Heimatstadt Caransebes, manuscris, 1975 p.51

⁵ Arhivele Naționale Caraș-Severin, fond Primăria orașului Caransebeș, dos.18/1903 

⁶ Edgar Müller, op.cit. p.50 

⁷ Arhivele Naționale Caraș-Severin, fond Primăria orașului Caransebeș, dos.38/1922 

^* Sursă fotografiei: Facebook, Grupul Caransebeș European, link: https://www.facebook.com/photo/?fbid=3179765248825196&set=g.747735319074191

^** Sursa foto: Magyar Környezetvédelmi és Vízügyi Múzeum - Duna Múzeum. "KT_81.612: Kubikus talicska" last modified 2024-01-10. https://hu.museum-digital.org/object/827648

^***Sursa foto: MAGYAR NÉPRAJZI LEXIKON https://mek.oszk.hu/02100/02115/html/img/3-336a.jpg

^**** Fotografie obținută prin bunăvoința dl. Sandu Mihoc Sursa foto: https://www.facebook.com/photo?fbid=3565828073510899&set=a.3027994620627583