Tehnica frigului a fost dintotdeauna un factor important în viața oamenilor, deoarece aceasta este strict legată de păstrarea alimentelor și nu numai. Deși primele aparate frigorifice au fost inventate în 1876, ele au cunoscut utilizarea pe scară largă abia după 1930 în SUA, iar în România utilizarea casnică a frigiderelor a început după anul 1956, odată cu fabricarea modelului Pinguin, înlocuit în 1963 cu modelul Fram. Cam de pe la mijlocul anilor 1970 au ajuns frigiderele să utileze în mod obișnuit gospodăriile din țara noastră.
Înainte de a exista aparate de producere a frigului artificial, se utilizau procedee de păstrare pe termen lung a frigului prin acumulare de gheață în așa-numitele ghețării. Acestea au fost folosite încă din antichitate pentru obținerea unor spații reci în care să fie păstrate alimentele.
În ceea ce privește Caransebeșul, prima atestare documentară a unei ghețării de pe teritoriul orașului o găsim într-un act din anul 1630 care cuprinde chiar vânzarea unei ghețării și a terenului dimprejurul acesteia, situate într-una din grădinile de pe strada Banului, în vecinătatea pârâului Potoc.[1] În mod sigur și în Caransebeș au fost folosite ghețăriile cu mult mai devreme decât data de mai sus, fiind o modalitate simplă și la îndemână pentru păstrarea la rece a alimentelor care necesitau acest climat.
 |
| Schița și fotografia unei ghețării tipice de secol XIX [*] |
În esență, o ghețărie se constituia dintr-o incintă săpată în pământ și care era umplută cu gheață în anotimpul rece, iar în imediata apropiere și în conexiune cu aceasta exista o cameră în care climatul va fi răcit de sloiul de gheață. Pe măsura topirii gheții în sezonul cald, apa rezultată este drenată pentru ca tot timpul gheața să rămână uscată. Ghețăria avea pereții și acoperișul construite din materiale izolatoare pentru ca transferul termic să fie minim. O asemenea instalație era capabilă să păstreze gheața de la un sezon la altul. Alimentarea cu gheață se făcea în sezonul rece când gheața era colectată din ape înghețate prin spargerea stratului de gheață cu securea ori prin tăierea cu fierăstraie mari a gheții în calupuri și transportarea cu căruța la locul de destinație. Mai târziu, odată cu inventarea tehnologiei de obținere artificială a gheții, la jumătatea secolului al XIX-lea, aceasta se producea în fabrici de gheață ce aprovizionau ghețăriile existente, iar gospodăriilor care nu dispuneau de ghețării, le livrau gheață pentru răcitoare. Acestea din urmă, precursoare ale frigiderelor actuale, erau niște dulapuri cu pereți mai groși, eventual izolați, în care, într-un locaș special se introducea un calup de gheață ce răcea aerul din dulap în care, în vecinătatea gheții, erau păstrare alimentele pe 1-2 rafturi. Apa rezultată din topirea gheții se reținea într-o tavă metalică ce se golea periodic.
 |
| Imagine a unui răcitor. În locașul central se introducea un calup de gheață |
Aceste răcitoare au fost utilizate în gospodăriile caransebeșene până în anii 1970, în copilăria mea chiar am văzut unul, deja scos din uz, foarte asemănător din celui din imaginea alăturată, aflat în posesia bunicilor mei.
Începutul secolului al XX-lea a fost pentru autoritățile din Caransebeș timpul pentru a se îngriji mai îndeaproape de resursele frigorifice de pe cuprinsul orașului. Odată cu creșterea nivelului de civilizație, și conștientizarea nevoii de frig pentru păstrarea alimentelor și a medicamentelor era una crescândă. Astfel, aflăm dintr-un document al Primăriei că în Caransebeș în luna ianuarie 1913 exista un număr de 12 ghețării particulare și o fabrică de gheață a orașului (încă nepusă în funcțiune la acea dată). Totodată, autoritățile menționau ca aveau acces, în caz de nevoie publică, la una din ghețăriile particulare, în speță la una din cele două deținute în măcelarul Karl Emmer.[2] Parcurgând lista nominală a deținătorilor de ghețării, se observă că acestea erau, pe de o parte, în posesia unor oameni înstăriți (cei mai mulți oameni de afaceri), iar pe de altă parte, erau deținute de antreprenori care aveau cerințe frigorifice obiective în legătură cu activitatea desfășurată (alimentație publică, farmacie, depozitare de alimente).
Alimentarea ghețăriilor din oraș s-a făcut de-a lungul timpului cu gheață obținută iarna din apele curgătoare din cuprinsul localității, iar mai apoi din bălțile formate artificial în locurile de extracție a lutului pentru cărămizi și țigle.
 |
| Detaliu de hartă a orașului din 1889. Se observă gropile din jurul țiglăriilor ce se umpleau natural cu apă și care iarna furnizau gheață. |
În primăvara anului 1910 autoritățile locale au pus problema construirii unei fabrici de gheață artificială pentru a gestiona optim nevoia de gheață existentă pe teritoriul orașului. Întrucât orașul nu dispunea de suma de bani necesară, s-a ajuns la un aranjament financiar cu instituția bancară Prima Casă de Păstrare din Caransebeș, care urma, ca pe propria cheltuială, să construiască fabrica și să o doteze cu echipamente exclusiv noi și capabile să producă min. 150 kg de gheață/oră. Banca urma să opereze la început fabrica, cu garantarea unei producții minime de 3 tone/zi iar cantitatea de gheață necesară spitalului și celorlalte unități sanitare să fie pusă la dispoziție la prețul de producție. Fabrica urma să fie construită și utilată cu maximum 60.000 coroane, la care se adăuga prețul terenului aferent. Orașul s-a angajat să preia în proprietate fabrica cu echipamentele aferente la prețul de achiziție până la data de 25.dec. 1911, ori în caz contrar să plătească o dobândă la suma cu care instituția a creditat orașul.[3]
În realitate construcția și dotarea fabricii au durat mai mult decât a estimat corpul reprezentativ orășenesc, la fel costurile au fost cu ceva mai mari decât s-a prevăzut, însă hotărârea din 1910 a fost respectată și orașul a suportat doar suma de 60.000 coroane plus 6.535 cor. prețul terenului, surplusul de 7.624,80 coroane cerut de antreprenor, desi justificat prin documentele de achiziție, nu a fost suportat de oraș pe motivul că prețul maximal prevăzut de baza legală, hotărârea consiliului din 1910, a fost depășit.[4]
Clădirea a fost edificată în locul indicat de Primărie, dincolo de abator, între dâlmă și ierugă, pe strada ce s-a numit pe atunci strada Măcelarilor, iar din 1923 strada Ghețăriei și, mai apoi, din 1938 și până în zilele noastre poartă numele Cloșca.
Preluarea fabricii s-a făcut abia după punerea în funcțiune a acesteia și inspectarea ei de către inginerul orașului, Emil Takács în aprilie 1913. Odată cu hotărârea de preluare a fabricii în proprietatea orașului, consiliul orășenesc a stabilit și prețurile de comercializare a gheții care erau: 1/2 porție (6 kg) - 7 coroane, 1 porție - 12 coroane. Porțiile erau reprezentate de calupuri de gheață de 12 kg. Aceste prețuri erau lunare, valabile pentru clienții abonați, gheața fiindu-le transportată acasă cu o trăsură specială. La poarta fabricii, un kg de gheață costa 4 filleri, iar 100 kg vrac - 3 coroane.
Pentru a ne face o idee despre aceste prețuri, vom avea în vedere că 1 coroană în anul 1913 valora aproximativ 23 lei în banii de azi (2022). După doar doi ani însă, în 1915, din cauza inflației indusă de starea de război, costurile de funcționare ale fabricii de gheață cresc cu 400%, astfel că orașul este nevoit să majoreze prețurile gheții între 33%-50%.[5]
Consiliul orășenesc a decis totodată că fabrica trebuia să opereze anual până la data de 15 octombrie și chiar mai mult, în caz de necesitate. În fabrică lucrau două persoane, un mașinist și un muncitor, iar pentru transport s-au prevăzut alte două posturi, unul pentru căruțaș și altul pentru manipulant. Transportul gheții se făcea în oraș către abonați zilnic începând cu ora 5 și un sfert. Pentru a porni fabrica, orașul a alocat 1500 coroane drept capital de lucru, sursa banilor fiind din împrumut.
 |
| Un motor Hornsby-Akroyd similar cu cel din dotarea fabricii de gheață.[**] |
Motorul din echiparea fabricii de gheață era unul de tip Hornsby-Akroyd de 24 cai putere, alimentat cu petrol lampant, un precursor al motoarelor diesel. Avantajul acestui tip de motor era că putea funcționa pe o paletă largă de combustibili, practic cu orice lichid sau gaz care arde: petrol, benzină, motorină, ulei mineral, țiței, gaze naturale, uleiuri vegetale, creozot, chiar și ulei ars, dezvoltând un randament dublu față de motoarele cu abur.[7]
Fabrica de gheață, ca serviciu în cadrul Primăriei, a funcționat profitabil chiar și pe parcursul Primului Război Mondial, dintr-o dare de seamă de la sfârșitul anului 1918 reiese că s-au înregistrat peste 14.000 cor. profit în acel an.
Fabrica a fost de câteva ori victima unor acte de furt și vandalism. Astfel, documentele consemnează unele spargeri, percum cele din 1919 în care s-au furat unele piese și scule[8], sau pagubele cauzate de militarii sovietici "eliberatori" în luna decembrie a anului 1945.[9]
Și după cel de Al Doilea Război Mondial, fabrica funcționează fără întreruperi majore, oferind gheață către locuitori, unități sanitare și celor de alimentație publică. Pe măsură ce tehnica frigorifică a evoluat în direcția frigiderelor devenite din ce în ce mai accesibile și răspândirii echipamentelor frigotehnice, necesitățile de cumpărare a gheții au devenit din ce în ce mai mici. Într-un final, prin anii 1987-1988 fabrica de gheață și-a încetat activitatea. Din păcate, în lipsa unor date mai exacte pe care nu am reușit să le documentez, nu pot oferi mai multe informații detaliate despre operarea fabricii în timpul regimului comunist și despre închiderea ei. Cert este că după încetarea activității, localul fabricii a stat mult timp în paragină, într-un final fiind demolat, terenul a intrat în proprietate particulară iar în locul lui s-a construit o casă de locuit de tip duplex.
------------------------------
2 Arhivele Naționale, Fond Primăria Caransebeș, dos. nr. 291/1913
3 Ibidem, dos. nr.4/1911
4 Ibidem, dos. nr. 3/1913
5 Ibidem, dos. 65/1915
6 Ibidem, dos. 1/1916
7 Resursă online, https://en.wikipedia.org/wiki/Hot-bulb_engine
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu