Cetatea de la Caransebeş (III) - Oraşul fortificat. Avanpostul cetăţii.

Oraşul fortificat

Oraşul era format din casele locuitorilor dispuse în jurul acestei fortificaţiei centrale. Cu timpul, transformarea în cetate a locului fortificat s-a făcut prin înconjurarea oraşului cu un zid de apărare ce a suferit diverse modificări de-a lungul istoriei, fiind întărit cu şanţ de apărare, turnuri şi mai apoi cu bastioane.

În prima fază, cetatea avea un caracter castral, fiind formată din zidul de apărare construit din piatră de râu nefasonată legată cu mortar format din nisip si var nestins, hidratat la momentul punerii în operă, rezultând o zidărie cu o bună duritate. Grosimea zidului de incintă al oraşului era de cca. 1,30 metri, conform rămăşiţelor acestuia evidenţiate arheologic, iar înăţimea sa poate fi estimată la 4 metri. Apărarea zidului era sporită prin existenţa unui şanţ cu apă. Perimetrul acestui zid măsura cca.830 metri iar suprafaţa înconjurată era de aproximativ 4 ha.

Planul cetății bastionare de după anul 1690 suprapus peste actuala hartă a orașului

Cetatea dispunea iniţial de o singură poartă aflată în partea sudică, spre apa Sebeşului, iar mai târziu și de o a doua, situată în partea opusă. Numele acestor porţi erau în acord cu direcţia în care ducea drumul ce trecea pe la ele, astfel că cea sudică se numea Poarta Orşovei, iar cealaltă Poarta Transilvaniei.

Avansul tehnicii de luptă precum şi pericolul continuu a impus modificarea zidului de incintă al oraşului fortificat prin adăugarea unor elemente de întărire ale acestuia, cum ar fi turnuri de apărare ieşite în exteriorul zidului, pe partea estică şi vestică, precum şi construcţia unui bastion circular în colţul nord-vestic al zidului.

Porţile cetăţii erau şi ele prevăzute cu turnuri de apărare, toate aceste elemente asigurând vizibilitatea de-a lungul zidului, precum şi posibilitatea apărării eficiente a obiectivului prin executarea de foc în cât mai multe direcţii. Totodată, zidul de apărare al oraşului este căptuşit cu pământ pentru a rezista ghiuleleor trase asupra sa, ştiut fiind faptul că un zid de piatră are tendinţa de a crăpa atunci când este lovit proiectile de tun.

Planul de refortificare a cetății din 1689 întocmit la ordinul generalului Veterani

Această primă fortificare mai importantă a cetăţii este de presupus că s-a întâmplat între anii 1551-1552 din ordinul generalului Giovanni Battista Castaldo comisar militar al în Transilvania al împăratului romano-german Ferdinand I de Habsburg.

O a doua fortificare importantă a cetăţii are lor după eliberarea orașului de sub dominația otomană în anul 1688, cel mai probabil in 1689-1690 cu transformarea acesteia într-o cetate bastionară după sistemul italian vechi. Refortificarea cetății s-a făcut în această perioadă la ordinele generalului imperial austriac Federico Veterani și în baza planului arhitectural al inginerului Giovanni Morando Visconti.

În cele cinci colţuri ale zidului au fost implantate bastioane ce măreau puterea militară de apărare a fortificaţiei. Bastioanele au fost construite din stâlpi de lemn şi împletituri de nuiele, fiind umplute cu pământ bătătorit. Cele cinci bastioane purtau nume, acestea fiind (începând cu cel mai sudic bastion, în sens orar): bastionul Orșova, Regal, Arhiducal, Transilvania și, în fine, Imperial.

În dreptul celor două porți ale cetății au fost edificate raveline cu scopul întăririi acestora, iar calea de acces în cetate urmând să trecă prin acestea. Alte patru raveline au fost proiectate a se construi între bastioane.

S-a refăcut șanțul de apărare al cetății, alimentarea acestuia era făcută cu apă provenind din pârâul Potoc și a celorlalte cursuri mici de apă de pe teritoriul cetății, iar deversarea apei se făcea prin intermediul unui canal de drenaj înspre vest, ce ajungea până la Timiș, traversând câmpul cunoscut sub denumirea de Țarină.

Planul de refortificare includea și construirea unei opere de corn, o structură elongată în fața bastionului Orșova, ce urma să cuprindă întreaga zonă de platou ce se se întinde până la actualul cimitir Sf. Ioan, căderea bruscă de nivel a terenului pe o terasă inferioară, fiind un factor natural în apărarea cetății.

Din lipsă de fonduri și timp, nu toate lucrările de fortificație au reușit să fie înfăptuite. Astfel, de exemplu, opera de corn nu a fost nicicând finalizată, doar latura ei estică fiind construită efectiv.

Partea de oraş aflat în interiorul zidurilor, intra muros, era formată, din casele locuitorilor mai bogaţi, îndeosebi a nobililor. Tot în interior se aflau şi câteva grădini, de presupus că cele aflate pe lângă unele din aceste case. Călătorul turc Evlia Celebi, notează că, la momentul vizitei sale din 1660 “în cetate sunt trei sute de case de ale ungurilor, cu acoperişuri de lemn”, consemnare care ne dă, în linii mari şi cu o oarecare reţinere asupra numărului de case, o imagine asupra acestui aspect.

Oraşul din exterior se întindea în mare parte la est de cetate, pe platoul cuprins între actuala stradă Romanilor şi centura ocolitoare, pe valea Potocului, precum şi dincolo de râul Sebeş, în zona aflată în dreptul Dealului Crucii, unde se afla suburbia numită Mehala.

Străzile oraşului interior trebuie să ni le imaginăm total diferite de actuala noţiune de stradă. Spre deosebire de o stradă actuală, relativ dreaptă, străzile cetăţii Caransebeşului erau întortocheate, cotind brusc în faţa vreunei case, ocolind o alta, trecând pe lângă o grădină sau o fâneaţă. O stradă putea să înceapă în interiorul zidurilor şi să se continue în exterior, către suburbii.

Istoria păstrează numele unor străzi alte oraşului medieval, iar contextul documentar în care au fost consemnate permite localizarea cu aproximaţie a acestora.

Aşa au fost, în interiorul şi exteriorul cetăţii:

• strada numită Rácz utca (strada Sârbilor), situată intra muros, în care se afla poarta oraşului, cea numită mai târziu Poarta Orşovei, care continua pe o porţiune a actualei străzi Muntele Mic
• Barát utca (strada Călugărilor), stradă pe care se afla claustrul mănăstirii catolice a cărei prezenţă în oraş este datată documentar încă din 1429. Această stradă trebuie să fi fost cea care ducea din cetate la mănăstirea aflată cel mai probabil în zona actualei biserici catolice şi a parcului dintre aceasta şi Euro Shopping Mall.
• Bánutca (strada Banului), o stradă aflată în exeteriorul cetăţii, pe lângă pârâul Potoc
• Várkapuja utcza (strada Porţii Cetăţii), de presupus că se afla în interiorul oraşului fortificat, documentele în care apare menţionată consemnează existenţa mai multor case pe această stradă. Probabil ca pe această stradă se afla poarta de acces în fortificaţia interioară a cetăţii, dat fiind că numele său face referie la “várkapu”, poarta cetăţii şi nu la poarta oraşului, adică cea din zidul de incintă.
• Chermuran utcza, Zerem-utcza, platea Czermuranÿ este una şi aceeaşi stradă, cu numele românesc Strada Ţărmului sau Ţărmuranilor, pornea din cetate şi ducea dincolo de râul Sebeş, continuând cel mai probabil pe actualul drum către Zlagna. Pe această stradă se aflau fâneţe, grădini, iar documentele menţionează că adiacentă acesteia curgea pârâul Zlăgniţa. Cel mai probabil strada deservea accesul către suburbiul Mehala.
• Alsó-utca / Kis utca, Strada de Jos / Strada Mică este probabil actuala stradă a Târgului şi continuarea acesteia, str. Sorin Titel. În această stradă, pe apa Ierugii aveau locuitorii mori, iar în aval se află încă de la începutul secolului al XVI-lea şi până acum locuinţe ale ţiganilor.
• Platea Civitatis/via publica, drumul oraşului era strada ce deservea partea de oraş situată în afara zidurilor cetăţii, în partea de est a acesteia. În această stradă se aflau atât case, cât şi grădini, fâneţe şi livezi, iar în apropiere trecea pârâul Potoc¹.
• Nagy utca, stada Mare, aflată în oraşul fortificat, probabil aceasta era strada principală a acestuia, ce ducea de la una din porţi la fortificaţia interioară. Posibil să fie una şi aceeaşi cu strada Porţii Cetăţii, de care am amintit deja mai sus.

Cu siguranţă, în afară de străzile menţionate, mai existau şi altele ale căror denumiri nu au supravieţuit trecerii timpului, nefiind consemnate în documentele rămase. De exemplu, în anul 1688 oraşul avea în exteriorul său şase străzi.²

Oraşul avea două pieţe, una în interiorul cetăţii, aflată lângă zidul fortificaţiei interioare, iar cealaltă în oraşul exterior, situată cu mare probabilitate pe locul actualului parc din faţa primăriei. Tind să cred că piaţa din afara oraşului fortificat se afla pe acest loc deoarece în general pieţele principale se aflau lângă bisericile principale din localitate. Or, în evul mediu, până în 1658 biserica principală a localităţii era cea catolică a cărei ruine s-au găsit în 1988 în centrul oraşului cu prilejul sistematizărilor.

În timpul dominației otomane orașul avea un târg și un bazar, așa cum reiese din descrierea făcută de Evlya Celebi. Este posibil ca în timpul ocupației turcești bazarul din afara cetății să se fi aflat nu în actualul centru al orașului fiincă biserica de care aminteam mai sus a fost demolată imediat după înglobarea orașului în zona cucerită de otomani. Este destul de posibil ca bazarul să se fi aflat undeva la est de cetate, în suburbia Potoc.

Cursurile de apă de pe teritorul cetăţii şi oraşului din afară erau reprezentate de:

• pârâul Potoc care îşi trage denumirea din maghiarul patak (însemnând pârâu), de-a lungul căruia erau case, grădini, iar în promontoriul acestuia se găseau vii.
• Ieruga, braţul artificial ce deriva din Sebeş în amonte de actulul târg de vite şi străbătea oraşul exterior pe lângă cetate. Acest curs de apă avea mare utilitate practică întrucât de-a lungul său se aflau mori ce erau acţionate natural.

În afara cetăţii, dar pe teritoriul localităţii se găseau următoarele zone mai mari:

• suburbiul Potoc, situat de-a lungul pârâului cu acelaşi nume, cuprindea partea cea mai mare a oraşului exterior. Având un aspect rural, includea case, grădini, fâneţe. În partea deluroasă, înspre actualul aeroport, se găseau vii.
• suburbiul Mehala sau Măhala, aflat dincolo de râul Sebeş, cam în dreptul Dealului Crucii, peste apă de actualul sediu al Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură. Cartierul avea un caracter predominant agricol, locuitorii muncind terenurile din ţarina dintre Sebeş şi pârâul Zlăgniţa.
• Racoviţa, o zonă aflată în partea de nord a oraşului, între Timiş şi drumul spre Haţeg. Aici s-a aflat în vechime o aşezare ce a fost devastată şi părăsită, iar în anul 1459 teritoriul său cu toate ce se mai găseau acolo au fost donate oraşului Caransebeş de către Iancu de Hunedoara, guvernatorul Ungariei. Numele său de origine slavă înseamnă loc cu raci, probabil cândva trăiau raci în cursul de apă ce-l străbate, adică Vâna Căbunari.
• Teuşul, numit îndeobşte în zilele noastre Teiuş, zona împădurită situată dincolo de râul Timiş, în care se găseau multe dealuri cu vii, versanţii cu expunere sudică fiind în acele timpuri locuri propice cultivării viţei-de-vie. Cât priveşte numele acestei zone, acesta provine din maghiarul tővis, însemnând loc cu spini, mărăcinş. Documentele medievale îl consemnează sub diverse forme scrise: Tyvis (1447), Tews (1470-1478), Thys (1552), Thus (1586), Tus (1641), Teouis (1643), toate aceste forme fiind redarea grafică medievală a cuvântului tővis. Argumente în acest sens sunt următoarele: cuvântul maghiar tövis are forma arhaică tüvis el originând de fapt din cuvântul tűs (însemnând: cu spini/cu ace). În scrierea veche, latină şi, mai târziu maghiară medievală, vocala ö/ő se transcria destul de des prin -ew, iar sunetul ü prin y sau u.³
• Lunca, numită mai apoi Lunca Asan Aga, este câmpul aflat dincolo de Timiş înspre Lugoj, mărginit de râul Timiş la est şi calea ferată spre Reşiţa la vest. În zilele noastre, acest loc se află pe teritoriul comunei Păltiniş.

Avanpostul cetății

Cetatea dispunea de un avanpost, o fortificație exterioară aflată între actualele străzi Cazărmii - Racovița - Gen. Moise Groza, în spatele parcului Dragalina, cam pe aliniamentul clădirii actualului muzeu. Era astfel situat la cca. 900 m de cetate și reprezenta un obiectiv militar auxialiar al acesteia.

Destul de puțin studiat, acest fortalitiofăcea parte din sistemul de întărituri al cetății Caransebeșului, având un important rol defensiv. Astfel,situarea sa în acest loc a avut caracter strategic, pe de o parte fiindcă realiza un control asupra drumului ce trecea pe lângă cetate pe ruta Lugoj-Orșova, iar pe de altă parte, în cazul unui asediu asupra cetății, impunea dușmanului atacarea acestui punct întărit, forțându-l astfel să se desfășoare și să-și consume o parte din energie și resurse în mod prematur, înainte de a ajunge la zidurile cetății propriu-zise⁴.

De când datează acestă fortificație este greu de precizat, datele istorice disponibile în acest moment nepermițând decât speculații cu privire la acest aspect. Certă este însă existența sa la sfârșitul secolului al XVII-lea, deoarece cu ocazia unui atac otoman din vara anului 1697 s-a consemnat incendierea către turci a acestui avanpost⁵. Este acceptabilă ipoteza⁶ca acesta să fi existat concomitent cu cetatea încă din timpuri vechi, însă în lipsa unor informații certe obținute prin cercetări arheologice coroborate cu date documentare, teoria nu poate să depășească în acest moment faza de supoziție.

Detaliu al primei ridicări topografice a Imperiului Habsburgic (cca. 1768) pe care se observă fortificația în zona actualului muzeu din Caransebeş

Forma și dimensiunile, precum și dotarea avanpostului ne sunt cunoscute doar așa cum arătau ele la începutul secolului al XVIII-lea, informații disponibile din documentele militare ale epocii⁷.

Planul districtelor Lugoj și Caransebeș din 1723 - detaliu de hartă pe care figurează avanpostul

Fortificația era constituită din câteva clădiri cu rol de cazarmă și altele cu funcție de depozit de provizii, arme și muniție, înconjurate de un zid ce imprima întregului complex o formă dreptunghiulară, având dimensiunile de 210 x 74 metri. Zidul dispunea de patru bastioane, unul aflat într-unul din colțurile castrului, iar celelalte pe trei dintre laturi. Tot avanpostul era înconjurat de un șanț de apărare cu apă, accesul în interiorul zidurilor facându-se pe un pod mobil aflat în dreptul porții. Zona în care era situată fortificația era una natural mlăștinoasă, însă pentru alimentarea cu apă a șanțului s-a construit un canal ce aducea apa din șațul cetății din dreptul bastionului arhiducal iar pentru drenare un altul ce străbătând câmpul Țarinei se vărsa în Potoc, apa deversată ajungând în final în râul Timiș. Zona mai era alimentată cu apă și din Ieruga ce străbătea orașul și trecea prin apropierea avanpostului.

In timp această construcție cu caracter militar a fost modificată, cel mai probabil, din cauza distrugerilor provocate de continuele lupte dintre armatele otomane și cele austriece. Ea a luat diverse forme și a fost supusă unui proiect de modificare în scopul eficientizării funcției sale defensive.

Banatul Timișean la 1770 - detaliu de hartă cu reprezentarea avanpostului

Este insteresant că acest obiectiv nu a fost supus procesului de demolare împreună cu cetatea propriu-zisă ca urmare a prevederilor Tratatului de la Karlovitz din 1699, continuându-și existența mulți ani mai departe. Reintrarea Banatului sub dominație austriacă în urma Tratatului de la Passarowitz din 1718 impune desigur asigurarea unui punct întărit în această zonă pentru a spori capacitatea defensivă. Avanpostul este regăsit pe hărțile militare de după momentul demolării cetății petrecută în 1701, astfel că el figurează pe planurile din 1717, pe hărțile zonei din 1723⁸, respecitv pe harta⁹Banatului Timișean din 1770.

Comitatul Caraș la 1781 - detaliu de hartă pe care avanpostul nu mai este reprezentat

În final, odată cu dispariția pericolului otoman și datorită dezvoltării orașului în direcția actuală, avanpostul și-a pierdut importanța și a fost demolat, iar terenul nivelat și desecat, pierzându-se orice urmă vizibilă a existenței sale. 

Deja pe harta¹⁰din 1781 nu mai apare evidențiată fortificația, probabil ea nu mai exista deja sub forma anterioară. Pe locul respectiv au continuat să fie obiective ale armatei, poate cel mai marcant dintre ele este cel care a rămas încă mărturie a erei militare prin care a trecut orașul, cazarma de infanterie ce adăpostește actualmente muzeul din Caransebeș.

_____________________________________

1 Pesty Frigyes, A szörényi bánság és Szörény vármegye története, Budapest, 1878, vol. III p.226:”[...]quibus fenetis et hortis a plaga Orientalj Torrens wlgo patak ciuitatis, Meridionalj platea ciuitatis, Occidentalj feneta partim Anne Patoch, partim laurency bokor, Septemtrionalj siue aquilonari plagis fenetum Andree bertha, viciuando adiacere dinoscuntur[..]”

2 Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Cluj, Fondul Familiei Macskási

3 René Demeter, Teiuş/Teuş - o dihotomie caransebeşeană, la adresa http://dicto-simpliciter.blogspot.ro/2012/11/teiusteus-o-dihotomie-caransebeseana.html

4 Liviu Groza, Aspecte militare ale Caransebeșului medieval, Ed. FED Lugoj, 1993, p. 39

5 Pesty Frigyes, A Szörényi Bánság… op.cit. vol. II p. 195

6 Liviu Groza, loc. cit.

7 Kriegsarchiv Wien, KPS GPA Inland C V - Karansebesch im Banat

8 Kriegsarchiev Wien, KPS, B IX a 626, Mappa von dem Caransebes und Lugoscher District, 1723, scara 1:122.000

9 Országos Széchenyi Könyvtár, TK 1888, Das Temeser Banat, 1770, scara 1:260 000

10 Magyar Országos Levéltár, S11 No 0251, Das Karaschovær Comitat, 1781, scara 1:144 000