Partea a doua – localitățile dispărute
(partea I a studiului poate fi accesată aici)
În cele ce urmează vom atinge chestiunea satelor medievale aflate în zona teritoriului Caransebeșului și a unora limitrofe, despre existența cărora avem informații din documentele vremii dar care nu mai există astăzi. Includem aici și vechile vetre ale unora dintre localitățile existente, dar care de-a lungul timpului și-au schimbat semnificativ amplasamentul. Vom încerca pe baza informațiilor documentare și de teren să le localizăm, însă trebuie subliniat caracterul speculativ al acestei operațiuni. Memoria colectivă păstrează încă denumiri de locuri care corespund vechilor sate, iar de multe ori satele au luat denumirile apelor lângă care s-au format. Astfel că pentru identificare am apelat la hărți cadastrale pentru a identifica amplasamentele satelor dispărute, încercând să coroborăm informațiile documentare cu cele topografice. Totodată, am căutat în repertorii informații despre cercetări arheologice din zonele de interes în vederea susținerii ipotezelor prin eventualele rezultate care să indice în sensul existenței locuirii medievale în acele locuri.
Localități dispărute de pe teritoriul orașului
Racovița [forme de apariție în documente: Rakowicza, Rakowycza, Rakowycha]
Etimologie: denumirea este în mod clar de origine slavonă/sud-slavă, termenul fiind derivat din radicalul rakŭ însoțit de sufixul locativ -ovița, având semnificația „loc (vale/pârâu) cu raci”. Denumirea, care sună la fel, este prezentă în sârbo-croată: Rakovica sau în bulgară: Раковица.
Atestare documentară:
- 03.12.1428 în actul regelui Sigismund de Luxemburg prin care acesta dispune introducerea familiei Macskási în posesia unor moșii, în care apare un Petrus de Rakowitza în calitate de homo regius
29.05.1453 în diploma lui Ioan (Iancu) de Hunedoara, prin care acesta donează teritoriul satului orașului Caransebeș.
Context: Denumirea localității apare cel mai devreme în 1428 în cadrul numelui unei persoane, Petrus de Rakowitza, desemnat drept reprezentant al regelui (homo regius) la punerea în posesie a moșiilor Ruginosu, Leurdiș și Toplița.[transumpt în actul din 23 februarie 1431 emis de Sigismund, regele Ungariei, [1]. Mai târziu, denumirea satului este constant amintită în documente, de pilda în cel din anul 1451 prin care Capitlul din Orod confirmă înţelegerea între nobilii Nicolae de Bizere şi Iacob, fiul lui Iacob de Rakowytza în privinţa mai multor posesiuni, printre care și Rakowitza precum și altele, cele mai multe din zona Văii Bistrei, situate pe atunci toate din Comitatul Timiş, conform celor consemnate în document [2].
 |
| Document din 1451 în care apare numele satului Racovița |
Prin documentul [3] menționat, din 1453, Iancu de Hunedoara, în calitate de căpitan general al regatului Ungariei, „considerând fidelitatea și credința constantă, serviciile credincioase și meritele plăcute ale tuturor cetățenilor târgului Sebeș [...]” donează orașului (oppidum) Sebeș „un prediu oarecare numit Rakowicza aflat lângă hotarul târgului în partea de către miazănoapte, anul trecut golit de locuitori (etc.)”
Localizare: De-a lungul timpului și până în prezent, documentele cadastrale indică o zonă a teritoriului orașului numită Racovița aflat înspre nord, în apropierea hotarului cu satul Iaz, între Timiș și drumul spre Iaz, actualmente DN68, situat între cele două ape Valea Cărbunari (N) și Valea Țigănești (S). Locul este referit destul de des prezent prin denumirea Cărbunari-Țigănești. În această zonă, în apropierea pârâului Țigănești, au fost puse în evidență urme de locuire medievală (dar și romană) în urma cercetărilor arheologice efectuate de Adrian Ardeț și Lucia-Carmen Ardeț în 1991 și 1993. Au fost evidențiate fundațiile unei construcții din zid de piatră cu o lățime interioară de 6 metri, zidul de fundație având o grosime de 75 cm. Au fost cercetate trei morminte atribuite pe baza inventarului funerar secolului al XIV-lea.[4]. Mai multe morminte au fost găsite în anul 2000 în urma cercetărilor arheologice efectuate de Ovidiu Bozu şi Dumitru Ţeicu [5], ceea ce a dus la concluzia că vatra satului Racovița s-ar fi aflat în imediata apropiere a necropolei evidențiate. Zona a fost intens locuită de-a lungul istoriei, în apropiere, puțin mai la nord, fiind evidențiate morminte tumulare aparținând culturii Basarabi (datată între secolele VIII - VII î.Ch.) [6]
 |
| Amplasamentul probabil al satelor medievale Racovița și Zboriște |
Din cele de mai sus reiasă că satul Racovița a fost întemeiat cel mai probabil în prima parte a secolului al XIV-lea (sau poate chiar anterior) în apropierea drumului roman Tibiscum – Dierna, în locul în care acesta este traversat de Valea Țigănești. Arealul său nu îl putem delimita exact, însă ținând cont de caracteristica satelor din acele timpuri ca fiind cu case împrăștiate, putem aprecia rezonabil că arealul său corespundea în linii mari cu ceea ce apare azi cu acest nume în hărțile cadastrale. Știm exact din documentul de donație a lui Iancu de Hunedoara că desființarea satului a avut loc în anul 1452, când „a fost golit de locuitori”, motivul însă nu ne este cunoscut. Probabil satul a căzut victimă uneia din multiplele incursiuni otomane care au avut loc în zonele graniței sudice a Regatului Ungar, incursiuni care au caracterizat perioada de după accedere la tron a sultanului Mahomed al II-lea, caracterizată de acțiuni de testare a limitelor. Documentele perioadei următoare menționează zona Racovița doar în context de reper pentru localizarea unor loturi de teren, fără nicio valență de locuire. Primele hărți ce ne sunt disponibile, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea nu evidențiază case, astfel că cele dintâi forme de locuire modernă în zonă datează din secolul al XIX-lea și continuă până azi, fiind câteva gospodării cu caracter agricol. În perioada contemporană apar în acest areal, dar mai degrabă marginal, la drum, construcții cu caracter industrial, ca o naturală direcție de dezvoltare a orașului într-o zonă cu terenuri disponibile. Actualul cartier rezidențial Racovița, format pe locul unor livezi dincolo , păstrează doar numele drumului care trecea cândva pe acolo urmând direcția spre zona omonimă, în paralel cu Timișul, fără ca acest cartier să aibă altă legătură cu vechea așezare dispărută la mijlocul secolului al XV-lea, fiind cu totul pe alt amplasament.
Zboriște [întâlnit în documente în forma Zboristhe, Zboristye]
Etimologie: Denumirea este în mod cert de origine slavă, provenind din slavona veche (съборищє – sŭborište), care a dat cuvintele sobor și zbor (însemnând adunare, întrunire) + sufixul locativ -ište, care indică locul unde se desfășoară o acțiune. Așdar, zboriște este locul de adunare. Hărțile cadastrale vechi îl păstrează în denumirea zonei și a dealului omonim, în forma maghiară Zboristye/Zborostye, mai târziu în forma română Sboroștie.
Pentru că nu suna destul de românește, în perioada modernă, denumirea a fost transformată în Zborești, această formă apărând deja la A. Ghidiu și I. Bălan în celebra lor Monografie a Caransebeșului (1909, ed. 2000, p.264), autorii necercetând, de fapt, rațiunile etimologice a acestei denumiri. Astăzi, pe harta cadastrală apare Dealul Sborești, nimeni ne mai punându-și problema semnificației acestui nume.
Atestare documentară:
directă: în anul 1560, într-un document de ascultare de martori, unul din martori fiind Petrus Krachwl din Zboristhe
indirectă: în 1597, într-un document de punere în posesie, în care apar ca vecini iobagii nobilului caransebeșean Nicolae Negul, Radul Zborișteanul și Ștefan Zborișteanul.
Context: În luna octombrie a anului 1560 (fără a ști ziua exactă) tribunalul din Caransebeș ascultă mai mulți martori în faza de cercetare a judecării în apel unei cauze între membrii familiei Rakowyczay. Unul din martorii ascultați, recte al zecelea, este persoana fără condiție nobiliară Petrus Krachwl din Zboristhe.[7] În consecință, este firesc să presupunem că în acele vremuri posesiunea era locuită, nu era doar câmp agricol. Peste câteva decenii, posesiunea Zboriște este menționată expres în documentul prin care hotărăște reambularea Caransebeșului din 11 sept. 1588 al voievodului Transilvanei, Sigismund Báthori, ca existentă pe teritoriul orașului. Mai târziu, cu ocazia punerii în posesiune a lui Andrei Barcsay asupra unor moșii din comitatul Timiș, se consemnează doi vecini care sunt de față și anume Radul Zborișteanul și Ștefan Zborișteanul, locuitori din Biniș, ambii iobagi ai lui Nicolae Negul, nobil din Caransebeș. Numele de familie Zborișteanul al celor doi iobagi amintiți face referire directă la obârșia acestora, în speță localitatea Zboriște.
 |
| Transumpt din 1561 al documentului din 1560 în care apare numele satului Zboriște |
Satul dispare din documentele medievale, el nemaifiind amintit ulterior, probabil s-a depopulat în timpul vicisitudinilor de la sfârșitul veacului al XVI-lea. Rămâne în memoria colectivă ca simplu toponim al unei zone din nord-estul orașului.
Localizarea satului o putem face cu probabilitate ca fiind nu departe (la câteva sute de metri) de locul numit azi Iepura, amplasat la poalele dealului Zborești, zona de case fiind probabil întinsă de-a lungul uneia sau ambelor văi care înconjoară dealul și se întâlnesc la vest de acesta, formând pârâul Țigănești. În această zonă nu au fost făcute cercetări arheologice, iar la suprafață niciun semn nu ne indică urme de locuire, ceea ce este și normal la o distanță de peste 400 de ani.
Rovina [forme de apariție în documente: Rowna, Rowina]
Etimologie: Denumirea are origini slavone, provenind din cuvântul rovŭ, cu semnificația groapă, șanț. A fost preluat în limbile română și bulgară în forma rovina, în ambele limbi având înțelesul de groapă, adâncitură, surpătură de teren, râpă (adesea mocirloasă). Pentru evitarea confuziei, nu are nicio legătură cu termenul italian rovina ce desemnează ruine.
Atestare documentară: 1588
Context: Așa cum am arătat în prima parte a acestui studiu, satul Rovina apare atestat doar în anul 1588, când prin actul din 11 septembrie din acel an, voievodul ardelean Sigismund Báthori ordonă stabilirea hotarului orașului Caransebeș pentru delimitarea de localitățile vecine și în care voievodul menționează expres că posesiunea Rovina se află pe teritoriul orașului. Tot în anul 1588, în actul de consemnare a reambulării, posesiunea Rovina este amintită ca reper al hotarului în zona nord-vestică a orașului. Aceste informații sunt deosebit de relevante pentru a distinge posesiunea Rovina de pe teritoriul Caransebeșului de alte sate numite tot Rovina și despre care abundă documentele evului mediu, în special de satul Rovina aflat pe Valea Bistrei, amintit între șirul de localități de pe malul drept al Bistrei, în apropiere de Bizere (vechea vatră a localității Obreja). Rovina de pe malul Bistrei, al cărui nume scris în documentele medievale în diverse feluri (Rowna, Ramna, Ravna) au dus la confuzii, astfel că, de exemplu Pesty în ampla sa lucrare „A Szörényi Bánág és Szörény vármegye története” vorbește de Rovina de pe teritoriul Caransebeșului și de cea din Valea Bistrei ca de unul și același sat, în ciuda localizărilor diferite. Să mai amintim și de faptul că în sudul Caransebeșului (între Balta Sărată și Buchin) mai există o zonă numită Rovina, la fel, mai există una în nord, prin zona centuri ocolitoare (Șușara-Rovine). Dacă pentru Rovina de la Buchin este foarte clar că nu are nicio legătură cu Rovina în discuție, s-ar putea specula că cea din zona nordică a orașului să fi avut o legătură cu posesiunea Rovina amintită în 1588, fără să cunoaștem în acest moment mai multe detalii, însă ar fi teoretic posibil ca teritoriul să i se fi extins până acolo, peste râul Timiș.
Ce este cert este că posesiunea Rovina era mărginită (sau măcar atinsă) de cursul pârâului numit azi Vâna Rovina (iar în evul mediu Șopot). Acest fapt ne permite localizarea satului Rovina în zona de rupere de nivel a Șesului Mare (câmpul ce mărginește Calea Vârșețului), zona satului întinzându-se, cu mare probabilitate între cursul Vânii Rovina și prima terasă stângă a râului Timiș. Posesiunea Rovina a fost menționată ca reper al hotarului orașului în contextul graniței cu posesiunea Măcicaș (adică azi aceeași limită cu Păltiniș), amintită împreună cu pârâul Șopot (identificat cu Vâna Rovina de azi) și cu o insulă cu două vârfuri formată în albia Timișului, toate aceste repere susținând ipoteza noastră că teritoriul posesiunii în discuție era localizat astfel cum l-am descris mai sus. Spre nord, probabil teritoriul posesiunii se întindea în direcția satului actual Jupa (poate cuprindea și zone din Lunca Asan-Aga și posibil din lunca dreaptă a Timișului, deși este destul de puțin probabil raportat la puținele informații care au rămas în istorie), iar în sens invers, sigur nu trecea de actualul pod spre gară peste Timiș. Zona locuită (dacă exista) a posesiunii apreciem că era restrânsă la câteva case împrăștiate ce au dispărut fără urmă în deceniile ce au urmat. În prezent există câteva locuințe între călea ferată și pârâul Rovina, chiar la „rovina” existentă, adică imediat la ruperea de nivel a șesului.
Andrilești [întâlnit în documente în forma Andrilest]
Etimologie: Denumirea localității este evident de origine românească, provenind de la antroponimul Andrei, în forma Andreiești, pronunțat mai ușor cu un -l-, prin epenteză (apariția unui sunet nou în interiorul unui cuvânt). Semnificația numelui Andreiești este „locul stăpânit de neamul (sau urmașii) lui Andrei”. Cine a fost Andrei, nu ne-a rămas cunoscut în istorie.
Atestare documentară: satul Andrilești apare atestat doar în actul din 11 sept. 1588, prin care voievodul Ardealului Sigismund Báthori ordonă stabilirea hotarului orașului Caransebeș pentru delimitarea de localitățile vecine și în care se menționează expres că posesiunea Andrilest se află pe teritoriul orașului.
Localizarea satului o putem face destul de precis urmărind secvența de repere ale hotarului consemnată în documentul de reambulare a Caransebeșului din același an 1588, mențiunea despre Andrilest făcându-se după locul de vărsare a Văii Dalciului în Sebeș, în apropiere de posesiunea Ruieni și, respectiv, înainte de menționarea pârâului Runcul, aflat mai la sud. Cum între aceste repere geografice se află o zonă numită în prezent pe harta cadastrală Andreieș, nume care este de fapt unul și același cu cel al satului de care vorbim, considerăm că posesiunea medievală Andrilești a avut amplasamentul în acest areal, mai precis în poiana în care s-a format lacul de acumulare Zervești, sau în orice caz în imediata apropiere. Din economia textului documentar putem să respingem cu încredere speculațiile precum că amplasarea localității Andrilești ar fi fost în arealul Dealului Andreonilor (lângă Păltiniș, ori pe Câmpul lui Andrei (între Balta Sărată și centura ocolitoare - DN6), ambele locații fiind situate în alte parți, la distanță apreciabilă de cea identificată mai sus.
 |
| Amplasarea probabilă a satelor Rovina, Potoc, Andrilești |
Potoc [întâlnit în documente în forma Patak, Pathak]
Etimologie: Denumirea Potoc își are originea în cuvântul maghiar patak însemnând pârâu, care la rândul său a fost preluat din proto-slavul potokŭ, având aceeași semantică. Periplul lingvistic al acestui cuvânt este interesant, fiindcă el în limba română este doar un substantiv propriu, în condițiile în care în maghiară și slavonă este unul comun. Denumirea localității Potoc a fost preluată după pârâul omonim ce trece prin Caransebeș și despre care știm din documente medievale că „era un torent numit în limba poporului Patak”(într-un document scris în latină din 1542 prin care se atestă vânzarea-cumpărarea a două fânețe și două livezi situate lângă apa Potocului). Cum cuvântul maghiar patak se pronunță aproape la fel ca „potoc” în română, este clar că am găsit filiera etimologică a denumirii. Per a contrario, dacă termenul ar fi fost preluat din limba slavonă, documentele din evul mediu l-ar fi consemnat drept „potok”, ceea ce nu este cazul.
Atestare documentară: satul Potoc este atestat documentar în anul 1572 într-o hotărâre judecătorească în care apare un martor numit Ztanila de Pathak (Stănilă din Potoc).
Localizare: Satul Potoc este menționat în actul din 11 sept. 1588, prin care voievodul Ardealului Sigismund Báthori ordonă stabilirea hotarului orașului Caransebeș pentru delimitarea de localitățile vecine și în care se consemnează expres că posesiunea Potoc se află pe teritoriul orașului. Ordinea în care apare amintit Potoc în înșiruirea respectivă, care corespunde cu localizarea geografică a acestor posesiuni, este ultima, după Andrilești. Dacă ne ghidăm după regula că satele ce poartă denumiri de ape, au preluat denumirile apelor (și nu invers, pentru rațiuni evidente), localizarea satului Potoc o putem face fără a greși, în apropierea cursului pârâului Potoc, înspre est de orașul medieval, în ceea ce azi poartă numele Valea Potocului.
 |
| Fragment de hartă cu reprezentarea grafică ideatică a suburbiei Potoc în jurul anului 1690 |
Ca aspect inedit, pentru acest sat ne-a rămas o reprezentarea grafică ideatică pe o hartă[8] a cetății Caransebeșului din jurul anului 1690, pe care, sunt evidențiate câteva case desenate schematic chiar pe valea Potocului, în apropierea terasei înalte pe care azi se găsește aeroportul. Considerăm că această reprezentare grafică este tocmai a rămășițelor satului medieval Potoc, la epoca aceea deja înglobat orașului în forma unei suburbii extra muros (situat în afara zidurilor orașului fortificat). Cu timpul casele din acel loc au dispărut, datorită direcției de dezvoltare înspre vest a orașului după demolarea zidurilor cetății (1701), zona respectivă rămânând una cu caracter eminamente agricol (fânețe, grădini). Ca o consecință a ciclicității istoriei, începând cu ultimul deceniu, au început să fie construite locuințe și înspre acea zonă (de-a lungul străzii Aeroportului), astfel că, cine știe, vor ieși la iveală, în cadrul lucărilor și urme de locuire medievală ce să ne amintească de satul dispărut Potoc.
Note și bibliografie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu