Un important element de infrastructură hidrologică din Caransebeș l-a reprezentat timp de secole Canalul Morilor, poate mai bine cunoscut sub numele de Ierugă. Acest curs de apă cu o însemnătate economică deloc neglijabilă era un braț derivat din râul Sebeș și care traversa orașul pe o rută sinuoasă, trecând chiar prin actualul centru, vărsându-se apoi în Timiș. Existența canalului s-a încheiat începând cu anul 1966 când devierea a fost închisă și cursul său din zona centrală a orașului a fost acoperit.
 |
| Vedere asupra Ierugii în fața Primăriei (cca.1905) |
Etimologia denumirii. Referințe istorice
Cu privire la denumirea acestui curs de apă merită menționat că termenul ierugă, ca substantiv comun, înseamnă tocmai canal de mori, așadar este de la sine înțeles că ambele denumiri sunt la fel de întemeiate. Etimologic, ierugă este un slavism ce a fost preluat cel mai probabil din limba sârbă, în care are forma jaruga, (deși are aceeași formă și în rusă și ruteană) având aceeași semantică, toate provenind în ultimă instanță din cuvântul turcesc erik/yerek1.
Din punct de vedere istoric, prima atestare documentară a acestui curs de apă ar putea fi localizată în anul 1581, în care într-un contract de vânzare-cumpărare a unei fânețe2, aceasta se menționează ca fiind situată lângă Apa Călugărilor (lat. aqua monachorum – în textul contractului). Totodată, într-un alt document, de data aceasta din 1591, se menționează expres existența unui braț derivat din râul Sebeș, situat în afara orașului fortificat, de-a lungul Străzii de Jos. Sub denumirea de Jaruga este menționată abia într-un document din anul 1642, în care se atestă existența unei mori pe această apă, iar împrejurimile ei sunt reprezentate de fânețe3. Aceste date, coroborate cu topografia zonei, converg către concluzia că vorbim de una și aceeași apă, și anume de Canalul Morilor.
Cu privire la denumirea de „Apa Călugărilor” sub care acest curs de apă apare menționat în 1581, înclin să cred că numele face referire la călugării franciscani pe lângă al căror convent trecea cursul Ierugii, mânăstire cert documentată ca existând încă din jurul anului 1350, ruinele bisericii acestei mănăstiri fiind găsite în anul 1988 în centrul orașului și sunt vizibile și în prezent4. Localizarea mănăstirii franciscane medievale în apropierea Ierugii, pe malul drept, este evidentă și bine descrisă în lucrările istorice care s-au ocupat de acest subiect5.
În lucrarea „Monografia orașului Caransebeș” apărută în 1909, autorii acesteia, Andrei Ghidiu și Iosif Bălan afirmă eronat și în lipsa oricăror documente istorice care să le susțină punctul de vedere „Că în cazul de față nu poate fi vorba decât numai de monahii orientali ne comprobă faptul că biserica Sfântului George, numită Mănăstire de Piatră zace lângă ieruga numită Apa Monachilor, care au avut locuința pe țărmul stâng al ierugei[...]. Că apa nu s-a numit după monahii catolici ne dovedește împrejurarea că pe acel timp claustrul catolic nu era unde este astăzi biserica catolică, ci era în cetate”6.
Aceste aserțiuni sunt eronate, în primul rând prin faptul că A.Ghidiu și I. Bălan nu au știut în 1909 de existența ruinelor mănăstirii franciscane din centrul de azi al orașului, acestea descoperindu-se abia în 1988, iar pe de altă parte nu avut acces nici la "Cronica Conventului Fransciscan" scrisă de P. Blasius Kleiner, care descrie în 1761 lucrurile așa cum le-a perceput prin propriile simțuri și care localizează vechea clădire a conventului franciscan în locul de care vorbim.
 |
| Detaliu de plan militar al Caransebeșului din 1690 pe care se observă Ieruga și două mori precum și zona actualei biserici Sf. Gheorghe, fără evidențierea vreunui lăcaș de cult. |
Totodată, nicio sursă istorică scrisă nu face vorbire de existența în secolul al XVI-lea a vreunei mănăstiri ortodoxe, sau măcar a unei biserici ortodoxe în locul în care se află azi biserica Sf. Gheorghe. Mai mult, în acest loc nu este figurat vreun lăcaș de cult pe niciunul din planurile vechi ale orașului (datând din 1690, respectiv din 1717), astfel că, analizând în ansamblu, argumentul că se știe „prin tradiție” că aici se afla în evul mediu o astfel de biserică și chiar mănăstire, este unul care nu poate convinge din punct de vedere științific.
O privire de ansamblu
Punctul de origine al canalului îl reprezintă devierea unui braț din râul Sebeș, făcută cel mai probabil în mod artificial. În partea estică a orașului, Sebeșul are și meandre pe cursul său, meandre care erau brăzdate în trecut de o mulțime de brațe active permanent sau temporar. Canalul era alimentat dintr-una din aceste vine naturale, greu de spus azi exact din care. În ultima parte a existenței sale, canalul pornea dintr-un braț provenit din apa Sebeșului, situat la cca. 300 m în amonte de locul în care actuala centură ocolitoare traversează râul. Suplimentar, canalul mai primea apă și dintr-o vână secundară a Sebeșului, în apropierea Cimitirului Sf. Ioan.
 |
| Traseul fostei Ierugi și a canalelor de deversare figurate pe harta actuală a orașului. |
Inițial apa canalului se vărsa în râul Timiș, mai exact într-unul din brațele acestuia, cam în actualul loc al terasei Ograda Gugulanului din Parcul Teiuș. Mai târziu, în a doua jumătate a sec. XIX-lea, brațul respectiv al Timișului a fost modificat astfel încât să devină albie pentru partea inferioară a canalului, iar punctul de vărsare în Timiș se afla în locul numit azi popular „La Beghei”, în dreptul fostului Motel. După construirea dâlmelor, la începutul secolului al XX-lea, cursul inferior al Ierugii a fost regularizat și deversarea apelor se făcea într-un punct situat la câțiva metri amonte de vechiul pod de fier (din 1903) ce traversează Timișul și care a fost scos din uz odată cu construcția actualului pod spre gară.
Pe cursul canalului au existat de-a lungul istoriei un număr variabil de mori acționate de apa Ierugii. În perioada sa „de glorie”, canalul alimenta cu apă șapte mori situate pe teritoriul orașului și hidrocentrala unei uzine electrice. Pentru controlul debitului pe canal, în funcție de precipitații, nivelul apei era ajustat printr-un sistem de stăvilare și canale deversoare ce duceau surplusul înapoi în Sebeș, respectiv în Timiș. Buna funcționare a stăvilarelor, îngrijirea lor și curățarea canalului era în sarcina comună a „beneficiarilor de apă” (morile și celelalte entități industriale care foloseau apa Ierugii) precum și a orașului, ambele părți contribuind într-o proporție determinată în muncă, respectiv în bani pentru buna întreținere a Ierugii.
Amintirea acestei ape a rămas în public prin denumirile unor străzi care au fost numite după ea precum strada Erugii (schimbata mai recent în str. Sandu Florea) ori str. Canalului (astăzi, str. Vasile Alecsandri). La un moment dat s-a vehiculat o idee a autorităților locale de a redeschide în zona centrală a orașului albia Ierugii, însă a fost abandonată, poate pe bună dreptate, având în vedere că încă unele canalizări sunt conduse în această albie acoperită.
Detalierea traseului. Obiective situate de-a lungul Ierugii
Primul obiectiv hidro situat pe cursul Canalului Morilor a fost uzina electrică, aflată la capătul de jos al actualei străzi Martir col. Ioan Uță (fostă Sub Deal), în curtea APIA. În acest loc exista la sfârșitul secolului al XIX-lea o moară ce aparținea lui Franz Schmidt și fiului acestuia, Siegmund, și care a fost modificată pentru a utiliza forța motrice în vederea antrenării unui utilaj de producere a cuielor de lemn utilizate în tâmplărie. Lor li se asociază Franz Dachler, venit la Caransebeș de la Viena în 1870 și care activa în oraș ca brutar.
 |
| Vedere a uzinei electrice de la începutul secolului XX. |
În anul 1889, împreună cu Ignatz și Gustav Perlfaster, însuflețiti de zel tehnic, aceștia realizează o hidrocentrală ce funcționa cu forța apei Ierugii, utilizând un generator de 74,5 KW (100 CP)7. Această hidrocentrala realizată în 1889 la Caransebeș era cronologic a doua din Ungaria, după cea înființată la Timișoara în 1884, și printre primele din lume, realizată la doar 8 ani distanță de prima hidrocentrală de pe glob dată în funcțiune lângă Niagra Falls, Canada în 1881. Totodată, înființează o uzină pentru furnizarea energiei electrice în localitate, astfel că primele 100 de lămpi electrice ce asigurau iluminatul public al Caransebeșului s-au aprins pentru prima dată în 2 noiembrie 1890 (cu o zi întârziere față de data estimată), zi în care, ca o coincidență, vine pe lume fiul lui Franz Dachler și a soției sale Franciska, fiica asociatului său Fr. Schimdt. Astfel devine Caransebeșul, după Timișoara, al doilea oraș iluminat electric din Ungaria acelei epoci. Presa vremii vuia, cu păreri pro și contra electrificare, diferite orașe de pe cuprinsul țării fiind interesate de modalitățile de implementare și costuri, solicitau informații în acest sens primăriei Caransebeș care se lăuda cu un cost mic pentru iluminatul întregului oraș8.
Asociații Franz Schmidt, Franz Dachler, precum și Ignaz și Gustav Perfaster fondează la 4 iunie 1892 firma numită „Stația centrală pentru iluminat electric Caransebeș – Schmidt, Dachler și Perlfaster” prin intermediul căreia vor furniza curent electric pentru iluminatul orașului9, atât al străzilor cât și pentru beneficiarii particulari. Cei dintâi care au folosit curentul electric în Caransebeș au fost Primăria și întreprinderile industriale, iar mai târziu, pe măsură ce prindeau încredere, și persoanele private își electrificau casele pentru a se bucura de lumina electrică.
Montarea felinarelor electrice pentru iluminatul stradal s-a făcut prin Anton Grosseck, sticlar și comerciant de produse de sticlărie, în urma unui contract încheiat în acest sens în 1893 cu firma Schmidt, Dachler & Perlfaster.
 |
| Imagine a uzinei electrice din perioada interbelică |
Uzina electrică a fost vândută în anul 1918 către două instituții de credit locale, și anume Prima Casă de Păstrare S.p.A. și Noua Casă de Păstrare Caransebeșeană S.p.A. Aceste bănci au transferat mai departe proprietatea asupra uzinei electrice în patrimoniul orașului, aceasta fiind pe mai departe gestionată ca un serviciu public cu buget separat10. Cu timpul, uzina s-a extins și a utilizat pentru producerea energiei electrice și generatoare diesel. A funcționat mai departe în toată perioada interbelică și după cel de al Doilea Război Mondial asigurând necesarul de curent pentru populație, instituții și întreprinderi industriale, până în anul 1950 când activitatea a fost sistată.
Trecând de uzina electrică, apele Ierugii puneau în funcțiune prima moară de pe acest canal, moară ce se găsea în capătul actualei străzi Sandu Florea (anterior: str. Erugii), în amonte de Cimitirul ortodox cu biserica Sf. Ioan. În continuare, în apropiere se aflau încă două mori, de o parte și de alta a canalului. În partea stângă a Ierugii, pe lunca dintre canal și Sebeș, a fost înființat în 1903 târgul de vite, practic mutat din locul în care se găsea înainte, ocupând malul drept al Sebeșului, între podul peste această apă și actuala piață.
 |
| Prima moară de pe cursul canalului (cca. 1904) |
 |
| Edificiul aceleiași mori, azi. Doar inscripția de deasupra ușii mai arată că acolo a fost o moară. |
În imediata vecinătate a cimitirului, puțin în aval de acesta, canalul era regularizat prin intermediul unei stavile reglabile ce avea ca scop stabilirea unui nivel maximal al apei în aval și transferarea eventualului surplus, în momentele de debit mărit al apelor Sebeșului, înapoi în acest râu printr-un canal deversor, capătul acestuia ajungând la cca. 50 m în amonte de podul ce traversează râul către Caransebeșul-Nou. Prin acest mecanism erau protejate de eventuale inundații morile riverane și zona orașului străbătută de canal.
 |
| Plan de situație pe care apar stăvilarul și canalul de deversare (1903) |
În continuare, în locul în care strada numită azi Strada Punții intersecta Ieruga, se afla o moară ce aparținea Episcopiei Caransebeșului și Vârșețului din timpuri mai vechi, numită chiar Moara Episcopească. Aceasta a fost vândută fără drept în anul 1807 către doi ofițeri și un preot din localitate, fiind apoi reposedată în urma unui proces ce a avut loc între 1825-182611.
 |
| Moara episcopească (cca.1899) |
În aval, Ieruga trecea pe lângă biserica ortodoxă Sf. Gheorghe, aflată pe malul drept al acesteia. Chiar pe locul actualei piețe din fața bisericii, înaintea unei alte mori, exista o baltă, alimentată cu apa canalului.
 |
| Vedere din turnul bisericii Sf. Gheorghe în care se observă balta alimentată de Canalul morilor (1900) |
Aceasta era folosită ca loc de scaldă de către locuitori, era organizată aici o „școala de înot”, cu ore de acces separat pentru bărbați și femei13. Se pare că locul a avut destulă importanță la nivelul localității, fiindcă strada Dr. I. Sârbu, ce face legătura dintre centru (str. M. Viteazu) și locul cu baltă era numită pe atunci str. Scăldătorilor (ca traducere a mai vechii variante maghiare Uszoda utca)14. Canalul morilor continua apoi în aval în dreapta străzii amintite și ajungea la Moara Burdia, care deși alimentată cu apa Ierugii, funcționa însă și cu un motor cu aburi. Aceasta se afla pe locul unde este astăzi Terasa Arcade. Apa canalului subtraversa strada principală, actualmente str. Orșovei, cotind destul de brusc spre dreapta. Chiar la cotitura Ierugii a fost edificat în 1909 palatul Noii Case de Păstrare din Caransebeș (despre care am scris pe larg articolul de aici), astfel că apa trecea prin subsolul clădirii și apoi își continua calea pe strada V. Alecsandri numită în trecut foarte sugestiv Strada Canalului.
 |
| Vedere a străzii Canalului. În stânga, imagine văzută dinspre grădina de vară a cinematografului înspre actuala BCR, tabloului lui Petru Lazăr (1962)*, în dreapta foto în sens invers (cca. 1913) |
Ieruga ocupa aproape în întregime spațiul, și așa destul de îngust al străzii Canalului până în dreptul cinematografului, pietonii având la dispoziție o potecă pentru a se deplasa în lungul străzii, pe partea stângă a acesteia. Accesul în casele aflate pe partea opusă se făcea cu ajutorul unor podețe peste canal, în dreptul intrărilor.
În zona pieței principale a orașului din fața actualei primării, pentru o mai ușoară traversare a canalului au fost prevăzute două poduri, probabil încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea când a fost făcute lucrări de sistematizare a pieței. Despre istoria acesteia, vezi pe larg articolul de aici.
 |
| Imagine a canalului închis din fața Primăriei surprinsă în tabloul lui Petru Lazăr (1962)* |
Primul pod era în dreptul intrării de azi la grădina de vară a cinemaului, unde înainte de înființarea acestuia se găsea o firmă de închiriat trăsuri, și era în prelungirea unei alei ce făcea legătura cu strada principală (M.Viteazu) prin ceea ce este azi curtea clădirii unde funcționează în prezent firma de amanet DVT Parainvest. Mai departe, aleea continua până la strada numită azi Libertății (fostă str. Învățătorului). Podul ce ducea către poștă era aproape la fel de lat ca strada respectivă, dispunând de parapeți din fier forjat. În anul 1903 se dă în funcțiune clădirea cea nouă a Primăriei, construită pe malul stâng al canalului, ce despărțea edificiul de piață. În anul 1906 porțiunea canalului din piață a fost acoperită iar piața extinsă până la intrarea în clădirea Primăriei.
 |
| Vedere a Ierugii și a balustradei podului aferentă străzii către Poștă. (1905) |
După traversarea pieței, Ieruga trecea prin spatele bisericii catolice, iar de cealaltă parte mărginea depoul pompierilor voluntari, înființat în anul 1879. În curtea depoului exista un turn folosit de pompieri pentru exerciții precum și pe post de foișor de veghe. Din apa canalului se umpleau rezervoarele utilajelor mobile de intervenție cu ajutorul unei pompe acționate mecanic de apa canalului. Tot în acest loc, pe partea cu biserica catolica, era de obicei parcată o saca, adică o căruță ce conținea un butoi, ce era umplut în acest loc cu apă și apoi folosită la udarea străzilor orașului pentru a se evita ridicarea prafului. Pentru traversarea canalului, în fața intrării depoului era amenajat un pod.
 |
| Vedere asupra canalului cu depoul pompierilor în spatele bisericii catolice |
După depoul pompierilor, pe malul canalului a fost amenajată în 1918 piațeta în care a fost amplasată în același an statuia Pro Patria, iar în spatele acesteia a fost ridicat internatul Liceului Traian Doda în 1936. În spatele internatului, de-a lungul canalului se situa curtea școlii (azi, „curtea mică”), iar în continuare, după interecța cu actuala stradă Sadoveanu, se găsea o grădină gestionată de liceu. Aceasta a fost desființată și terenul parcelat pentru construcția de case prin anii '60 ai secolului trecut.
Pe cealaltă parte a apei, după clădirea claustrului franciscan situată lângă biserica catolică, demolată parțial în anul 1965, pe locul actualului Euro Shopping Mall se afla cândva o clădire lungă (formată dintr-un corp principală și câteva anexe înșiruite), cu intrare din strada principală și care se întindea până până peste apa Canalului Morilor. Aici a funcționat o berărie cu fabrică proprie. Afacerea aparținea familiei Homolka, de origine cehă, venită la Caransebeș din Boemia. Clădirea berăriei și anexele au fost cumpărate în 1888 de către Episcopia Ortodoxă și demolate, în locul lor construindu-se edificiul Institutului Teologic și Pedagogic (numit și Academia Teologică) în 1891, acest din urmă edificiu demolat și el în 1978-79 pentru a face loc Complexului comercial "Timiș".
 |
| Detaliu de plan cadastral (1873): zona dintre biserica catolică și str. Sadoveanu. Se observă clădirea extinsă peste canal. Depoul pompierilor încă neconstruit. |
Cursul canalului continua până la următoarea intersecție, trecând prin spatele grădinii de vară a Hotelului Pomul Verde, respectiv pe lângă Biserica Reformată (Calvină) edificată în anul 1941, situată chiar pe colț cu strada Tribunalului. În acest loc canalul subtraversa strada, și imediat cotea spre stânga.
În acest loc, apa Ierugii punea în funcție utilajele unui fabrici de cherestea a firmei Munk & Radó, aflată cam pe amplasamentul de azi al internatului Școlii de șoferi (azi Liceul Tehnologic "Trandafir Cocârlă"). Această firmă producea diverse materiale din lemn, precum și butoaie. În anul 1918 parte din clădirile aflate în acest loc au fost grav avariate de un incendiu al căror cauze nu s-au aflat, iar în preajma anului 1940, un al doilea incendiu, de data asta focul fiind pus din ură antisemită (proprietarii fiind evrei), a distrus firma complet firma care s-a și desființat.
 |
| Imagine a fabricii Munk & Radó (1909), aflată în locul de azi al internatului auto. |
De aici apa Ierugii curgea în direcția râului Timiș de-a lungul a ceea ce azi numim Strada Teiușului, și anume pe partea dreaptă acesteia. Mai demult, pe partea aceasta nu erau case, singura prezentă fiind cea din apropierea colțului străzii.
 |
| Vedere a străzii Teiușului (cca.1959) *** |
 |
| Vederi cu clădirea abatorului înaintea demolării.** |
Din relatările persoanelor care l-au mai prins în timpul funcționării aflăm că în zonă era deseori un miros pestilențial, iar Ieruga era folosită pentru deversarea dejecțiilor provenite de la animalele sacrificate. Totodată, în mai multe locuri din oraș, în Canalul Morilor se aruncau diverse gunoaie, de pildă în timpul funcționării Policlinicii în edificiul Noii Case de Păstrare, pe care canalul îl subtraversa, copiii care se aventurau în apa Ierugii se tăiau adesea în resturi de fiole medicinale aruncate acolo, aspecte care fac improbabilă legenda urbană - vehiculată în povestirile sale de regretatul istoric local Liviu Groza - potrivit căreia se putea bea apă din acest canal în locul în care acesta se vărsa în Timiș15.
Părăsind zona vechiului abator, Canalul Morilor își urma cursul pe lângă casa cu nr.10 din str. Teiușului, trecând pe la marginea grădinilor actualelor caselor situate pe strada Cpt.A. Damșescu (numită intermitent de-a lungul timpului str. Morii). În această zonă construcția de case a fost începută abia prin preajma celui de Al Doilea Război Mondial, înainte fiind o zonă de grădini ce ținea până pe malul Timișului.
La intersecția dintre actualele străzi Cloșca (numită în trecut str. Ghețăriei) și Cpt. Baba Novac, Canalul Morilor începea să fie mărginit pe partea sa dreaptă de un dig de apărare, numit Dâlma mică, ce ținea până la gura de vărsare a Ierugii în Timiș. La cca. 70 de metri în aval de intersecția amintită, se afla ultima moară alimentată de apa canalului, iar în imediata sa apropiere deriva spre stânga din Ierugă un canal de deversare suplimentar, ce subtraversând „Dâlma mare” (cea existentă și azi), trecea între aceasta și stadioane (CFR și CSM, sau cum s-or mai fi numind astăzi), pe locul terenurilor de tenis, cotind stânga aproximativ în dreptul fostului Motel Tibiscum, vărsându-se în Timiș.
De-a lungul actualei străzi Cpt. Baba Novac, strânsă între cele două dâlme, Ieruga își scurgea apele pe ultimele sute de metri de albie. Trecea pe sub calea ferată Caransebeș-Băuțar și ajungea la gura de vărsare în Timiș la câțiva metri în amonte de piciorul vechiului pod peste râu, cel datând din 1903 și care există și azi. În prezent, mai există o porțiune de vreo 50 de metri din vechea albie a canalului, prin care se scurg ceva ape reziduale ce par să provină de la o gospodărie din zonă.
 |
| Porțiune de albie a fostului canal, în apropierea vărsării în Timiș (ian.2022) |
Odată cu desființarea Ierugii, Dâlma mică a fost și ea demolată, terenul nivelat și apoi parcelat, începând cu anii 1970 construindu-se casele de pe partea stângă a străzii Cpt. Baba Novac, precum și cele de pe strada Aninilor. O urmă a vechiului canal încă se poate observa și astăzi: o tasare semnificativă a terasamentului drumului ce urcă transversal Dâlma spre fostul Motel exact pe aliniamentul fostei albii este și azi vizibilă.
 |
| Vedere a tasării drumului în dreptul albiei fostei Ierugi (ian.2022) |
Note și bibliografie
1 Alexandru Ciorănescu, Dicționarul etimologic român, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966
2 Pesty Frigyes, A Szörényi Bánság és Szörény vármegye története, Budapest, 1878, cap.II, p.238
3 idem, pp.248-249
4 Dumitru Țeicu, „Ecclesiastical Architecture In The Banat During The 14th -15th Centuries. The Reflection Of A Border Area Identity” în Banatica, p.436
5 Reinholdt Lovász, Conventul franciscan din Caransebeș în lumina unor documente inedite de sec. XVIII, în Studii de Istorie Ecleziastică”, vol. II, coord: Marius Oanță, Craiova, Ed. Sitech, 2020, p.53
6 A. Ghidiu, I. Bălan, Monografia orașului Caransebeș împreună cu monografiile bisericilor, a episcopiei, a institutului teologic și pedagogic și cu bibliografiile celor care au lucrat la aceste instituții, Timișoara, 2000, pp.97-98
7 Edgar Müller, Betrachtungen zur Geschichte meiner Heimatstadt Caransebes, manuscris, Caransebeș, mai 1975, p.51
8 Pápai Lapok, 22.03.1891, p.48
9 Központi Értesítő, 1892 (17. évfolyam, 2. félév), p. 1089
10 Constantin Brătescu, Orașul Caransebeș între anii 1919-1941, Ed. Dalami, Caransebeș, 2014, pp.27-28
11 A. Ghidiu, I. Bălan, Monografia orașului Caransebeș (...), pp.136-137
12 idem, p.140
13 Edgar Müller, Betrachtungen (…), p. 37
14 Direcția județeană Caras-Severin a Arhivelor Naționale, fond Primăria Caransebeș, dos. 3/1924, f.14 – „Tablou despre numirea nouă a străzilor și a pieților din Caransebeș”
15 Vezi și în Blogul lui Vasi Popescu, resursă Internet accesată aici: https://vasipopescu.blogspot.com/2017/08/adevaruri-istorice-la-caransebes-ieruga.html
Biserica franciscană a fost construită peste ruinele bisericii bizantine!
RăspundețiȘtergereMenționează aceste aspecte,nu numai ce-ți convine!
Cu mare plăcere aș menționa aspectele semnalate dacă le-aș cunoaște și le-aș putea documenta. Cum însă nu s-a pus în evidență că sub biserica mănăstirii franciscane ar fi existat o anterioară biserică bizantină, nu pot susține aceste bălării. Dar vă (fiindcă nu ne tragem de șireturi!) invit să publicați propriul studiu!
Ștergere