Povestea unui reper local: palatul Comunității de Avere

Impunătorul palat al Comunității de Avere, actualul sediu al Formin S.A., aflat la începutul străzii principale a orașului, având chiar numărul stradal 1, a fost construit în anul 1901, stilul arhitectural adoptat fiind barocul vienez.

Vedere frontală a clădirii (2021)

Cel care care a creat planurile de construcție ale palatului a fost Ármin Villányi, arhitect regal la Oficiul de stat pentru construcții Caraș-Severin din Lugoj, pe atunci în vârstă de doar 26 de ani, iar arhitectul Karl Hart din Timișoara a fost antreprenorul care a realizat lucrările de edificare. Acest din urmă arhitect a proiectat în Caransebeș mai multe clădiri însemnate, printre care se numără cea a Primăriei, a Noii Case de Păstrare, dar și case familiale.

Vedere laterală asupra edificiului (2021)

Ármin Villányi a devenit cunoscut prin proiectele arhitecturale ale unor edificii remarcabile din Lugoj, unele din ele realizate în coautorat cu alți ingineri: Teatrul Orășenesc (1900), Palatul Institutului de credit „Poporul“ (1904), Palatul comunității reformate (1906), Biserica Reformată (1907), aripa nouă a Şcolii de fete romano-catolice „Notre Dame”(1907), casa propriei familii situate pe str. Magnoliei nr.15 – azi casa parohială reformată), Seminarul greco-catolic „Sf. Vasile cel Mare” devenit mai târziu Școala de fete (1912)¹.

Vedere frontală asupra clădirii (1903)

Clădirea a fost construită pe latura estică a Pieței Francisc Iosif colț cu strada Hunyadi (azi, str. C.D. Loga), pe locul devenit liber în urma incendiului ce a mistuit în primăvara lui 1899 restaurantul cu denumirea „Zur Traube” (ger. La strugure) ce exista în acest loc. Restaurantul, un loc apreciat în special de tineret și clasa de meseriași și mici comercianți din oraș, avea în componență și o cochetă grădină de vară. Aici se țineau tot felul de reuniuni și serate cu muzică și dans într-o atmosferă de distracție și veselie². În fața clădirii se găsea, pe actualul loc al fântânii arteziene așa numita "Cruce neagră", crucea catolică ce marchează locul pe care se afla capela cimitirului aflat pe amplasamentul actualului parc până la începutul secolului al XIX-lea, împrejmuită de un gărduleț metalic. Cu timpul, în jurul crucii s-a extins "parcul mic" ce a fost desființat odată cu scoaterea crucii de pe amplasamentul său în timpul regimului comunist.

Imaginea clădirii și a "parcului mic" (1929)

Comunitatea de Avere a fostului Regiment confiniar româno-bănățean nr.13 s-a constituit în anul 1879 ca o societate de administrare a averii primită de foștii grăniceri bănățeni ca răscumpărare a servituților forestiere la care aveau dreptul în calitatea lor de militari. Cum în anul 1872 granița militară a fost desființată, cca. 30.000 de familii din 94 de localități de pe teritoriul fostului regiment de graniță au fost împroprietărite cu aproximativ 145.000 ha de teren (pădure, pășuni, gol alpin, alte terenuri neproductive) și câteva clădiri. Această avere nu a fost împărțită individual între foștii grăniceri, ci a fost administrată ca întreg în beneficiul acestora de Comunitatea de Avere constituită de membrii, la insistențele generalului Traian Doda, obiectivul principal fiind promovarea intereselor economice și culturale ale graniței bănățene. În acest edificiu, Comunitatea de Avere își avea sediul unde funcționau birourile diferitelor servicii din componența instituției. Totodată, aici erau amenajate locuințe pentru funcționarii angajați. Societatea a funcționat până în anul 1960, după instaurarea regimului comunist întreaga avere a grănicerilor fiind naționalizată de statul român, începând cu trecerea în proprietatea acestuia a pădurilor Comunității de Avere în anul 1948, și apoi și a celorlalte active.

La momentul înființării ei, Comunitatea de Avere nu avea un sediu în care să își poată desfășura activitatea, astfel că a ajuns să închirieze pentru un timp două încăperi în casa cu nr. de conscriere 636³. Cu timpul, societatea a reușit să intre în posesia unor clădiri care avuseseră anterior destinație militară și în care a reușit să își organizeze activitatea, directoratul său funcționând după anul 1873 în clădirea fostei școli militare grănicerești construită în 1868-1869. După 20 de ani de activitate, Comunitatea de Avere a devenit destul de puternică financiar pentru a-și permite construcția unui sediu pe măsură, iar terenul ultracentral devenit brusc liber în 1899 în urma incendiului ce a distrus localul restaurantului Zur Traube a fost bine valorificat fiind achiziționat în acest sens. La data de 19 martie 1901 se deplasează la fața locului Comisia de înfrumusețare a orașului pentru stabilirea aliniamentului viitoarei construcții, iar la 27 martie a aceluiași an, Primăria orașului Caransebeș emite autorizația de construire.

Autorizația de construcție a clădirii (1901)

Noua construcție a fost proiectată să fie atât utilă cât și monumentală, fiind cronologic prima construcție civilă privată cu o asemenea anvergură din oraș. Arhitectural, palatul aparține stilului baroc vienez, cu ornamentație bogată și dinamică, modelat prin forme și contururi geometrice complexe, ovale și elipsoidale, atât în ceea ce privește decorațiile fațadelor cât și interioarele. Ruperea de plan a fațadei principale, și scoaterea din aliniament a treimii centrale a acestui flanc al clădirii, adaugă monumentalitate edificiului, fără necesitatea utilizării pilaștrilor sau contraforților, elemente specifice acestui stil, dar care nu-și aveau locul în procesul de gestionare judicioasă a spațiului construit.

Exemplu de ornamentație a intrării și a ferestrelor (2021)

Accesul în imobil a fost gândit a se face din stradă prin trei intrări, una principală, aflată în mijlocul fațadei dinspre piață și două secundare aflate la capetele celor două flancuri ale clădirii. Între cele două flancuri se află o curte interioară. Intrarea principală a edificiului este boltită și prevăzută cu o masivă poartă pietonală protejată de un balcon în consolă aflat deasupra acesteia.

Astfel, noua construcție contrasta puternic cu designul frust al majorității clădirilor civile mai răsărite existente la acel moment în oraș, majoritatea lor având anterior funcțiuni militare și fiind realizate în maniera cea mai simplă a stilului baroc provincial. Poate una din excepțiile notabile era clădirea Philipphof din piața principală.

Interiorul clădirii este realizat respectând același stil, atât în ceea ce privește funcțiunile cât și materialele. Se remarcă utilizarea marmurei și a fierului forjat la casa scării, spațiul principal de intrare în palat fiind impresionant prin volumetrie și aranjament. Astfel, din acest atrium pardosit cândva cu mozaic, două scări cu trepte de marmură roz și balustradă din fier conduc la ușile de acces ale spațiilor de la mezanin, respectiv la etajul clădirii. Coridoarele clădirii prezintă pardoseală de mozaic, cu modele specifice începutului de secol XX.

Holul principal al clădirii în prezent (2021)

Clădirea este construită pe trei niveluri. A fost proiectată să găzduiască atât birourile Comunității de Avere cât și locuințe pentru funcționari. Totodată, nu a fost neglijat nici aspectul generării unor venituri directe din închirierea unor spații comerciale. Numărul total de încăperi din clădire, însumate pe cele trei niveluri, era la momentul proiectării de 126. Unele din acestea au fost cu timpul recompartimentate.

Astfel, demisolul era destinat, în principal, spațiilor de depozitare a lemnelor de foc. Tot aici se afla și locuința administratorului clădirii, iar unele spații aveau destinație generală, putând fi folosite ca depozite. De-a lungul timpului în spațiile de la demisol au funcționat depozite, un magazin, ateliere, dar și o binecunoscută cramă (acum un restaurant), precum și o pizzerie. Tot aici și-au amenajat sediul un birou asociat de mediatori și o școală de șoferi.

Planul original al demisolului

La parterul edificiului s-au amenajat trei locuințe cu dependințele necesare, precum și un spațiu comercial pentru închiriere. Este interesant că spațiul comercial a fost amenajat la nivelul de călcare al străzii, pe când cele trei unități locative sunt situate la mezanin (parter înălțat), oferind astfel o mai confortabilă utilizare a demisolului. Una din locuințe, cea situată în partea dreaptă a intrării principale, era prevăzută ca un luxos apartament combinat cu o cancelarie avocațială, compus din nu mai puțin de cinci camere și dependințele necesare (bucătărie, baie, holuri), la care se adaugă două birouri pentru desfășurarea activității avocațiale. Celelalte două apartamente sunt relativ similare între ele, având în componență câte 4 camere și dependințele de rigoare. După ce Comunitatea de avere a încetat să mai existe, aceste spații locative au fost transformate în birouri, fiind folosite de IPEG „Banatul” și succesorul acesteia, Formin SA, respectiv de compartimentul teritorial al Agenției Naționale pentru Resurse Minerale. Mai târziu, în aceste spații s-a instalat Inspectoratul Teritorial de Muncă, un birou parlamentar, respectiv un birou al unei societăți de asigurare, un magazin de papetărie și produse mixte. Tot aici funcționează și un birou avocațial.

Planul original al parterului

La puțin timp după darea în folosință a clădirii, în spațiul comercial de pe colț s-a instalat Sebeșana – Casa de păstrare SA, ce a funcționat aici 30 de ani. În anii comunismului, spațiul este împărțit în două, astfel că în partea dinspre strada actuală C.D. Loga ființa Restaurantul „Platanul” iar în jumătatea cealaltă își desfășura activitatea filiala locală OJT Caraș-Severin, cu al său renumit „Shop” – magazin din care se putea achiziționa marfă doar în valută convertibilă. Mai târziu în spațiul restaurantului se instalează CEC Bank, care funcționează acolo și în momentul de față. În spațiul alăturat se perindă în timp magazine de haine, un bar, iar de câțiva ani, în urma modificării compartimentărilor, aici funcționează un birou notarial.

La etajul clădirii s-au prevăzut încă de la proiectare patru apartamente somptuoase (două cu câte 5 camere, unul cu 4 și altul cu 3 camere, toate cu dependințele necesare) destinate locuirii lor de către funcționarii din conducerea Comunității de Avere. La ceva timp după etatizarea imobilului, locatarii au fost mutați, și imobilul a căpătat o nouă destinație. Aici și-a avut începând cu anul 1971 sediul, birourile, laboratoarele și, în curte, unele ateliere Întreprinderea de Prospecțiuni și Explorări Geologice „Banatul”, mai cunoscută sub acronimul IPEG, înființată încă din 1952 la Oravița, dar mutată apoi în Caransebeș. Obiectivul instituției era cercetarea și prospectarea bogățiilor subsolului acestei regiuni din partea de vest a României şi punerea lor în valoare, în folosul economiei de stat. În anul 1991 IPEG Banatul se privatizează și se reorganizează sub forma societății Formin SA existentă astăzi, iar până prin 1999 își reduce masiv activitatea și personalul, astfel că va dispune de spații excedentare ce sunt date în chirie terților cu diverse activități: cabinete de parlamentari, birouri notariale, sediu de partid și altele. Merită amintit că la etajul clădirii a funcționat câțiva ani Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară (îndeobște cunoscut ca Biroul de carte funciară), până la amenajarea sediului actual de la Șesul Roșu.

Planul original al etajului

Cu ocazia inaugurării clădirii, pe peretele din dreapta intrării, a fost montată o placă memorială având următorul text: „Această casă a Comunității de Avere a fostului Regiment Confiniar Romano-Banatic nr. 13 s-a ridicat din prisosințele averei grănicerești sub domnia Maiestății Sale a gloriosului Rege FRANCISC IOSIF I, fiind comisariu guvernial Ilustritatea Sa Pogány Károly, comite suprem al comitatului Caraș-Severin, eară președinte ales prin votul adunării generale a reprezentanților Comunității de Avere Ilie Curescu și membri în comitet: Mihail Popoviciu, Patriciu Drăgălina, Ioan N. Schramm și Zaharie Miulescu – prin Carol Hart la anul Domnului MCMI”⁴. Cu timpul placa memorială a dispărut, probabil pentru că prin conținutul său contravenea sentimentelor celor aflați la conducerea vremelnică a destinelor orașului.

În anul 1901 costurile achiziționării terenului de 2.583 mp precum și cele aferente construirii clădirii s-au ridicat  în total la suma de 186.000 de coroane, ceea ce în zilele noastre echivalează cu cca. 925.000 Euro. În anul 1950 imobilul întreg este trecut în proprietatea statului român prin invocarea prevederilor abuzivului Decret nr. 92/1950 privitor la naționalizarea locuințelor. IPEG „Banatul” dobândește asupra sa un drept de administrare operativă, iar succesorul întreprinderii în urma privatizării, Formin S.A., reușește să obțină dreptul de proprietate în baza HG nr. 834/1991.  Comunitatea de Avere reînființată după schimbarea de regim din 1989 nu a reușit să își redobândească în proprietate acest imobil, cel mai probabil motivat de faptul că statul l-a înstrăinat între timp.

Clădirea este mai apoi apartamentată, unele din aceste apartamente fiind vândute către actualul senator Ion Mocioalcă și soția sa, precum și unor firme cu sediul în Timișoara, apropiate de acționarul majoritar al Formin S.A.

Clădirea a fost clasată ca monument istoric având codul CS-II-m-B-11068.⁵ În momentul de față starea clădirii nu este cea mai fericită, necesitând vizibil lucrări de renovare. 

Note bibliografice

1 Povestea uluitoare a arhitectului uitat al Lugojului, unul dintre oamenii care au decis înfățișarea orașului de astăzi în Lugojeanul, accesibil online la https://lugojeanul.ro/povestea-uluitoare-a-arhitectului-uitat-al-lugojului-unul-dintre-oamenii-care-au-decis-infatisarea-orasului-de-astazi/

2 Edgar Müller, Betrachtungen zur Geschichte meiner Heimatstadt Caransebes, manuscris, 1975, pag.47

3 Ovidiu Roșu, Organele silvice ale Comunității de Avere a fostului Regiment grăniceresc nr.13 din Caransebeș, Analele Banatului S.N., Arheologie - Istorie, XIV, 2, 2006, p.257

4 Constantin Brătescu, Orașul Caransebeș între 1865-1919, Ed. Dalami, Caransebeș 2011, pp.72-73

5 Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.113 bis/15.02.2016, p.869