Institutul de credit "Noua Cassă de Păstrare din Caransebeș" și-a construit frumosul sediu în Piața Mică a orașului între 1909 și 1910. Proiectată de prolificul arhitect timișorean Karl Hart, cel care a dat soluția arhitecturală, printre altele, și clădirii primăriei ori palatului Comunității de avere, această clădire impozantă a fost realizată în stil neogotic, cadrând perfect din punct de vedere arhitectural cu sinagoga aflată la doar câțiva zeci de metri distanță, realizată cu un deceniu și jumătate mai devreme în același stil.
 |
| Imaginea monumentului din ziua de azi |
Ceea ce surprinde la această clădire este soluția constructivă remarcabilă și unică în epocă, în arealul caransebeșean, de a include albia Canalului Morilor (cunoscut îndeobște ca Ieruga orașului) în perimetrul construit, astfel că apa intra în clădire, o traversa și la ieșire pe strada laterală, actualmente V. Alecsandri, cotea brusc la dreapta într-un unghi destul de strâns. În urma desființării acestui braț artificial al râului Sebeș în anii 1960, spațiul rezervat albiei din interiorul imobilului a fost reamenajat funcțional, însă din păcate orificiile de intrare și ieșire a apei nu au fost păstrate ca elemente arhitecturale, golurile din ziduri fiind pur și simplu astupate. Azi, clădirea este monument istoric de importanță locală, figurând pe lista monumentelor istorice din România cu codul CS-II-m-B-11082.[1]
 |
| Fotografie a palatului în anul 1910 |
Clădirea a servit ca sediu Noii Case de Păstrare, care în anul 1925 devine Prima Bancă Grănicerească S.A. Caransebeș. În anul 1930 imobilul este vândut la prețul de 2.000.000 lei către inginerul timișorean Adam Cucu. Cu titlu informativ, suma respectivă echivalează astăzi cu 168.462 Euro.
După cel de al Doilea Război mondial ajunge în posesia statului român, care își intabulează dreptul de proprietate în Cartea Funciară abia în 1962 în urma unui proces prin care Tribunalul Caransebeș constată intrarea acestui bun în proprietatea statului cu titlul prevăzut de Decretul nr. 111/1951 care reglementa situația bunurilor supuse confiscării, fără moștenitori sau fără stăpân, precum și a unor bunuri care nu mai folosesc instituțiilor. Începând cu anul 1984, firma de stat OCL Comerț Mixt Caransebeș preia administrarea operativă a acestui imobil. În urma privatizării, SC Timiș S.A., controlată de omul de afaceri local Traian Pleșa, cumpără în anul 2000 acțiunile fostei întreprinderi de stat și devine proprietar al imobilului, întabulându-și dreptul în CF în anul 2003. Clădirea se apartamentează în anul 2005, rezultând un număr de cinci apartamente, două din ele, spații comerciale situate la demisol fiind cumpărate în același an de către societățile comerciale Cris-D SRL, și respectiv Blajiana SRL. [2]. Restul spațiilor imobilului sunt în continuare proprietatea societății Timiș SA, care deține și clădirea Euro Shopping Mall.
La momentul construcției, clădirea era gândită astfel încât, pe lângă funcția de sediu al institutului de credit, să aibă și diverse spații care să fie închiriate, fiind astfel o adevărată casă de raport (numită și casă de închiriat), o investiție imobiliară. Studiind releveele clădirii se remarcă faptul că planul de compartimentare a acesteia a avut în vedere principiul funcționării autonome a fiecărui spațiu, iar facilitățile erau deosebit de moderne pentru acea vreme, oferind un grad sporit de confort. Astfel, nivelul inferior (demisolul) era compus din:
- 5 spații comerciale distincte, cu intrări din piața din fața edificiului, precum și de pe strada laterală (pe atunci str. Orșovei, azi parte din str. M. Viteazu).
- 1 locuință pentru un deservant formată din din anticameră, 2 camere, bucătărie, spălătorie, baie și, separat, grup sanitar
- 6 magazii pentru lemne.
- spațiu de trecere a Canalului Morilor, astăzi transformat în spații de depozitare.
La nivelul parterului înălțat se afla localul propriu-zis al casei de păstrare, cu birouri pentru funcționari și cancelaria directorului, spațiu pentru contabilitate și arhivă, sală de așteptare, spațiu de acces clienți la ghișeu, grupuri sanitare. Tot la parter, a fost prevăzută, de data aceasta spre închiriere, o unitate locativă combinată cu birou de avocatură, compusă dintr-un spațiu profesional generos (birou, sală de așteptare, cameră de recepție, cancelarie, birou adițional), grup sanitar clienți, iar pe parte locativă, apartamentul avocatului era format din 4 camere și dependințele necesare: coridor, baie, grup sanitar distinct, bucătărie, spălătorie, cămară alimente și cameră pentru servitor.
Etajul era ocupat de trei apartamente: unul de 2 camere,altul cu 4 camere și unul cu 5 camere, toate decomandate și dotate cu toate dependințele, acest din urmă cu vedere spre piața din fața imobilului, una din camere având acces la un balcon șic situat în mijlocul fațadei principale. Acest balcon a fost desființat din motive necunoscute, undeva după intrarea imobilului în proprietatea statului.
Amplasarea construcției nu a fost făcută în mod întâmplător, pentru ea fiind ales un loc în ceea ce se numea pe atunci Piața Mică sau Piața Iosif, un loc central al orașului, în imediata vecinătate a angro-ului Mariei Halle ce opera într-un edificiu ce a fost reconstruit în perioada interbelică și a servit de atunci ca bancă, azi sediul BCR. Palatul era menit să domine arhitectural piața, țel pe care l-a atins cu brio.
Pentru a fi construită această clădire, instituția de credit a achiziționat două case aflate una pe strada Orșovei și cealaltă pe malul Ierugii, azi str. V. Alecsandri, împreună cu terenul aferent, clădiri ce au fost demolate. Provocarea în proiectare a fost dată de faptul că în exact în acel loc Canalul Morilor făcea un cot la cca. 100 de grade, după ce subtraversa strada Orșovei (azi M. Viteazu), venind dinspre actuala grădină de vară Arcade. Soluția adoptată a fost preluarea albiei (și a unui cap de pod) în interiorul demisolului clădirii, pe o lățime ușor variabilă de la 5 m la cca. 3.5 m, pe o lungime de cca. 15 m, iar la imediata ieșire din clădire, apa cotea brusc înspre dreapta.
 |
| Imagine a pieții înaintea construirii palatului |
 |
| Plan al demisolului clădirii în care se observă cursul Ierugii |
Din punct de vedere decorativ, clădirea a fost prevăzută cu două turle aflate pe lateralele fațadei principale precum și cu cinci frontoane de tip parapet ascuțit, crenelat. Ancadramentele ogivale tipice stilului neogotic decorează ferestrele de la nivelul superior al clădirii. Intrarea principală în clădire, situată pe fațada laterală, a fost decorată cu un fronton triunghiular ce are în centru un panou vitrat cu motiv treflat, ce realizează și funcția de luminator al holului de intrare.
 |
| Planul original de arhitectură a fațadei principale |
Tot pe fațada laterală este de remarcat bovindoul triunghiular ce înglobează antepenultimele două ferestre ale nivelului superior.
 |
| Planul original de arhitectură al fațadei laterale. De remarcat nișa de pătrundere a apei în clădire |
În perioada comunistă în acest imobil s-a instalat policlinica ce a funcționat aici până la darea în funcțiune în anul 1972 a actualului spital municipal care are prevăzută din construcție o clădire separată cu spații pentru policlinică.
Totodată, la parterul imobilului a funcționat mulți ani o cafenea, cu acces din str. V. Alecsandri după ce canalul Ierugii a fost desființat și transformat în stradă. La începutul anilor 1980 în clădire s-au instalat birourile OCL-ului, întreprinderea de stat prin intermediul căreia se efectua comerțul socialist pe plan local. După privatizarea acestei întreprinderi, clădirea a găzduit în spațiile sale diverse firme, birouri și magazine, precum și cunoscuta agenție de turism Sagitario Travel. În anii care au urmat, imobilul a fost renovat, cu păstrarea/refacerea în mare parte a ornamentației originale. În prezent mare parte din spațiile clădirii sunt disponibile.
 |
| Fotografie a clădirii din perioada comunistă, cca. 1980 |
Noua Casă de Păstrare din Caransebeș, societate pe acțiuni, a fost o instituție financiară - bancă locală, înființată în anul 1890. Numele original al instituției cu care a fost înregistrată la 24.06.1890 era "Karánsebesi új takarékpénztár részvénytársaság / Neue Karansebeser Sparkassa Actien-Gesellschaft", fiind fondată de către următorii întreprinzătorii locali: farmacistul Phillip Jakob Müller, Constantin Burdia, viitorul primar al orașului, Anton Grosseck, Johann Hau, Karl Theodor Müller, Johann Lauf, Ignácz Szekerka, Wilhelm Winternitz. Președinte al consiliului director a fost numit Ph. J. Müller, iar director executiv W. Winternitz.
Prin statutul său adoptat la 11.05.1890, instituția avea ca scop preluarea și păstrarea depozitelor bănești precum și investirea acestora în vederea sporirii acestora cu plata cuvenitelor dobânzi, efectuarea operațiunilor de creditare, efectuarea operațiunilor de vânzare-cumpărare a obligațiunilor și biletelor de stat tranzacționate pe bursele din Budapesta și Viena, precum și operațiuni cu valori mobiliare și valute, în nume propriu ori pe bază de mandat.[3]
Noua Cassă de Păstrare din Caransebeș își trage originile din cooperativa de credit înființată la 1886 sub numele "Asociația industrială pentru păstrare și împrumut Caransebeș", denumire oficială "Karánsebesi iparos takarék és előlegezési egylet mint szövetkezet", printre ai cărei investitori îi regăsim pe cei care au fondat patru ani mai târziu casa de păstrare. Odată cu înființarea Noii Case de Păstrare, fondatorii au hotărât și fuziunea prin absorbție a vechii cooperative de credit care astfel s-a autodesființat.[4]
Deși pornită cu un capital modest, de 50.000 florini, casa de păstrare își desfășoară operațiunile destul de profitabil prin acordarea de credite în toată zona Banatului de sud. Înființează chiar o subsidiară la Bozovici sub denumirea de "Almăjana" - prima casă de păstrare almăjană, societate pe acțiuni. Capitalul social crește constant, astfel că în anul 1909 ajunge la suma de 200.000 coroane și un activ de aproape 3 milioane de coroane. Sunt cooptați în cadrul instituției profesori, doctori, diverși oameni de afaceri.[5] La finele Primului Război Mondial, bilanțul publicat al institutului releva creșterea capitalului social la 1 milion de coroane, un activ total de 9,2 milioane de coroane și un profit de 91,7 mii coroane. Printre activele imobiliare regăsim și clădirea sediului, având la 31.12.1918 o valoare de contabilitate de 160.000 coroane [6]. După schimbarea imperiului, instituția, având din 1920 numele oficial Noua Casă de Păstrare "Caransebeșana" S.p.a., își continuă profitabil activitatea, astfel că în anul 1925 funcționează cu un capital de 1 milion de lei dublat cu doi ani în urmă de la 500.000 lei.[7] În același an, institutul își schimbă numele în Prima Bancă Grănicerească S.A. În anii care au urmat banca își sporește capitalul, acesta ajungând la 6 milioane de lei până în anul 1930 când recesiunea financiară mondială ajunge și pe aceste meleaguri, banca fiind serios afectată, fiind nevoită să își reducă valoarea capitalului social și a fondului de rezervă, ajungând chiar să își vândă și sediul în căutare de lichidități. Funcționează până în anul 1931 când, banca se desființează prin hotărârea adunării generale a acționarilor din data de 11 mai a aceluiași an.[8]
----------------------
1. Monitorul Oficial al României, nr. 113bis/15.02.2016, p.871
2. Conform înscrierilor din cărțile funciare nr. 2214 Caransbeș, respectiv 3040 Caransebeș
3. Központi Értesitő, 1890, p.763
4. Központi Értesitő, 1887, p.530
5. Mihók-féle Magyar Compass 1909/1910, Budapest, p.609
6. Budapesti Közlöny, 26.02.1919, p.10
7. Anuarul „SOCEC” al Romaniei-Mari (Provincie), vol. II, 1925, p.261
8. Constantin Brătescu, Orașul Caransebeș între anii 1919-1941, Ed. Dalami, p.54
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu