Memento: biserica evanghelică din Caransebeș

Fostul edificiul al  Bisericii Evanghelice C.A. din Caransebeş – se află situat la intersecţia străzilor 1 Decembrie 1918 (în trecut,  str. Ţiglăriei) și Dr. C-tin Popasu. Biserica a fost construită în stil neogotic cu un singură turlă, prevăzută cu clopot. Interiorul bisericii era simplu,  fără decorații, specific cultelor protestante, din rândul cărora face parte și cel evanghelic. În sală erau dispuse, pe două rânduri, bănci de lemn. Pictura pe pe altar îl reprezenta pe Iisus Cristos pe Muntele Măslinilor – pictură pe care o regăsim și în alte biserici ale acestei confesiuni. În partea stângă, un mic amvon se ridica deasupra sălii, loc de unde preotul își ținea predica. Deasupra intrării, se afla un cor dreptunghiular dotat cu o mică orgă, de fapt un armoniu. 

Lăcașul de cult a fost târnosit la 14 iulie 1912, după ce cu doi ani înainte a început acţiunea de construire a bisericii pe terenul donat de Maria Müller, soţia farmacistului Philipp Jakob Müller, inspector bisericesc al comunităţii evanghelice din oraș. După moartea acestuia survenită în 1910, frâiele operaţiunii au fost preluate de fratele său, Karl Theodor Müller, care în urma unei munci asidue a reuşit edificarea bisericii. Banii necesari pentru întreaga lucrare au fost strânşi din donaţii ale enoriaşilor precum și a cetăţenilor  de alte confesiuni, atât din oraş cât şi din alte localităţi, în urma deosebitei munci caritabile a presbiterului Josef  Hoff şi a membrelor de frunte ale comunităţii evanghelice, Renée Demeter şi Melitta Gudschmied, ambele născute Müller.

Interiorul fostei biserici evanghelice

Proiectul bisericii şi organizarea lucrărilor de specialitate au fost realizate pro bono de arhitectul Ludwig Stempel, care, printre altele, a construit şi binecunoscutul palat Korongy din localitate. În partea stângă a bisericii, cu acces din curte se află sacristia, construită cu zid comun cu cel al lăcaşului de cult. În partea din spate a bisericii se afla locuinţa crâsnicului şi anexele aferente, biserica şi casa parohială având acces la o curte generoasă folosită parţial ca grădină de zarzavat și câțiva pomi fructiferi. Aleea ce ducea în curte era pavată cu cărămidă plină, flancată de tufe de hortensia şi arbuşti de bucsus. În anul 1928 s-au început lucrările de construcţie la casa parohială, pe un alt lot de teren donat bisericii tot de Maria Müller. În noiembrie 1931 casa a fost terminată şi dată în folosinţa preotului Josef Kaden, un preţuit şi iubit păstor al comunităţii. După anul 1982, comunitatea a fost păstorită de preoţi din Lugoj şi, respectiv, din Oţelu Roşu iar  casa parohială a fost închiriată ca locuinţă pentru a nu se degrada prin neuz, aceasta găzduind între 1986 - 2001 inclusiv familia autorului acestor rânduri.  Biserica a fost dotată iniţial cu trei clopote: mare, mijlociu şi mic, donate respectiv de Adalbert Domby, Karl Twerasser şi Fritz Zobel împreună cu preotul Michael Reiser.[1] Încă în timpul Primului Război Mondial clopotul mare şi cel mic au fost rechiziționate de armată și topite pentru recuperarea metalului, operațiune curentă în acele vremuri în care nevoia de bronz era maximă. 

Interiorul bisericii cu vedere înspre intrare

Cu câțiva ani înainte de Revoluția din 1989, datorită numărului mic de credincioşi evanghelici care să se îngrijească material de biserică, edificiul a fost închiriat în folosinţă comună Bisericii Ortodoxe Române, aici oficiindu-se un timp serviciile religioase ale ambelor comunităţi. După anul 2002, casa parohială este dată în chirie unui agent economic ce a funcționat acolo cu un magazin de produse second-hand până la sfârșitul anului 2016. Deși la nivel superior, Biserica Evanghelică C.A. din România nu permite transmiterea definitivă a lăcașelor sale de cult către alte confesiuni, considerându-le mărturii patrimoniale ale existenței acestei comunități în teritoriu,  în luna martie a anului 2017, comunitatea evanghelică din oraș, ținând cont de numărul foarte redus de membrii, se pare că rămăseră doar trei persoane, a donat Bisericii Ortodoxe Române biserica și jumătate din terenul imobilului și a vândut aceluiași beneficiar cealaltă jumătate a terenului precum și casa parohială. Dotările din biserică (pictura din alta și  îngerii decorativi ai acestuia) au fost donate comunității evanghelice-luterane din orașul Grodno din Belarus. Orga a fost donată către biserica evanghelică din Steierdorf, jud. Caraș-Severin. Predarea -primirea bisericii către BOR a avut loc în data de 26 aprilie 2017. [2]

Biserica s-a transformat în lăcaș de cult ortodox purtând hramul "Intrarea Domnului în Ierusalim”. 

Lăcașul de cult în timpul lucrărilor de renovare
(2020)

Episcopia ortodoxă a Caransebeșului a renovat amplu,  în primul rând fosta casă parohială ce a fost transformată în sediu al Protopopiatului ortodox al Caransebeșului, iar la biserică lucrările de renovare sunt în desfășurare. Din ceea ce se vede până acum, casa crâsnicului și anexele aferente au fost demolate, iar în curte a fost desființată grădina. Lucrările de reparații la biserică au fost recent criticate de unele voci pe rețele de socializare [4] pentru faptul că în urma renovărilor nu s-ar menține stilul neogotic, inițial, al edificiului bisericesc, arcadele în arc frânt al ferestrelor fiind vizibil modificate în formă semicirculară, ceea ce nu cadrează stilului inițial ci mai degrabă amintind de elemente de stil arhitectural bizantin balcanic din care face parte și cel neoromânesc. Învelitoarea navei bisericii a fost înlocuită cu tablă de cupru. Până în prezent, în documentarea acestui material nu am avut acces la autorizația de construcție aferentă acestor lucrări de renovare.
Este de menționat că acest edificiu de cult nu este clasat oficial ca monument istoric. 

Comunitatea evanghelică-luterană, cunoscută oficial în România sub denumirea de "Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană" îi cuprinde pe credincioşii protestanți luterani de limbă germană, în majoritate saşi transilvăneni ce s-au raliat reformei religioase, mai cu seamă după anul 1543, an în care  Johannes Honterus a tipărit la Brașov  cartea sa  pentru Reformă, intitulată Reformationsbüchlein für Kronstadt und das Burzenland.  În Caransebeș au început să se așeze credincioși evanghelici după anul 1717, în urma alungării otomanilor din localitate. Numărul lor a crescut odată cu sporirea efectivelor militare austriece din oraș, cunoscând însă o anvergură importantă odată cu intrarea orașului în ceea ce s-a numit era constituțională în urma desființării Regimentului de Graniță în 1873. După acest moment s-au așezat în oraș persoane originare din Transilvania, dar și din alte părți, de credință evanghelică. Numărul maxim de suflete ale acestei religii s-a înregistrat în anul 1910, când 254 de caransebeșeni se declarau evanghelici.[3] După 1918 numărul lor a scăzut constant, iar apoi brusc odată cu plecare masivă a germanilor din oraș.  

Până la construirea bisericii lor în 1912, credincioşii evanghelici îşi ţineau serviciile religioase într-una din sălile vechii şcoli care exista încă din vremea graniţei militare şi care se afla în clădirea mănăstirii franciscane. După construirea  în 1898-1899 a noului edificiu al Școlilor civile de stat (actualul Liceu Pedagogic C.D. Loga), slujbele se ţineau în sala de muzică în care se afla şi un amvon care a fost ulterior mutat în clădirea actualei biserici. Drept altar era folosită catedra sălii iar obiectele de cult erau ţinute într-o ladă din materialul căreia a fost realizat mai târziu biroul sacristiei nou construitei biserici. [5] Ca decoraţiune, în sala de muzică se afla o pictură a Domnului Iisus pe cruce.  

Bibliografie

¹

[1] - Edgar Müller, „Betrachtungen zur Geschichte meiner Heimatstadt Caransebes“, manuscris, Caransebeş, mai 1975

[2] - www.funkforum.net, Evangelische Kirche wird orthdox, 04.05.2017

[3] - Erdély etnikai és felekezeti statisztikái a népszámlálási adatok alapján, 1852-2011. Varga E. Árpád 2002-től kiegészített adatsorai, accesibil la http://nepszamlalas.adatbank.transindex.ro/?pg=felekezeti&id=3195

[4] - https://www.facebook.com/integritateabanatzana/posts/2442904982620866

[5] - E. Müller, ibid.