marți, 12 noiembrie 2019

O poveste succintă a centrului Caransebeșului


Povestea pieței principale din Caransebeș, denumită astăzi Piața Revoluției, este strâns legată de istoria străzii ce reprezenta cândva coloana vertebrală urbanistică a localității și a cărei parte o numim în prezent, simplu: „centru”.

Zona centrală a Caransebeșului (foto din turnul primăriei, 1904)
În evul mediu atât strada principală cât și piața nu existau. Orașul era situat mai spre est, cu suburbii cu tot, în acest loc nu pare să fi existat construcții prea multe. Singurul obiectiv cunoscut ce a ființat în apropierea actualei piețe centrale a orașului a fost conventul franciscan, cert documentat ca existând încă din jurul anului 13501, ruinele bisericii acestei mănăstiri fiind găsite în anul 1988 și sunt vizibile și în prezent. Strada principală a orașului, „centrul” de azi, nu exista însă înainte de începutul secolului al XVIII-lea.
În vechime, cetatea reprezenta centrul orașului, ea fiind situată în zona cuprinsă astăzi între străzile Cetății – Potocului – Muntele Mic – Romanilor, iar orașul din afara zidurilor cetății era reprezentat de câteva suburbii. Acestea se aflau, una în apropierea pârâului Potoc și pe valea acestuia, alta pe platoul pe care se afla azi spitalul municipal, o a treia, suburbia numită Mehala/Măhala era situată pe lângă râul Sebeș, pe partea opusă cetății, întinzându-se până la apa pârâului Zlăgnița. O altă zonă construită era de-a lungul Canalului Morilor (un curs de apă deviat din Sebeș ce astăzi nu mai există), numit în epocă și Apa Călugărilor cu referire la călugării franciscani, întrucât apa respectivă trecerea prin imediata apropiere a mănăstirii, precum și prin grădina ce aparținea de aceasta. În afara cetății mai exista și o mică fortificație, un avanpost, în locul în care se află azi parcul Drăgălina și muzeul.
Orașul și cetatea au încăput pe mâna otomanilor în anul 1658, urbea suferind modificări urbanistice poate și ca urmare a plecării locuitorilor care s-au refugiat în Ardeal și așezarea în localitate a unor noi veniți, aduși cel mai probabil de administrația turcească. În 1688 orașul este eliberat de către armata habsburgică condusă de generalul Federico Veterani di Urbino, turcii sunt evacuați din oraș iar vechii locuitori își revendică imediat dreptul de proprietate asupra imobilelor pe care le-au părăsit cu 30 de ani înainte. Deși se înființează o comisie pentru cercetarea temeiniciei solicitărilor, hotărârea noilor autorități este de a nu restitui nimic, considerându-se că orașul a fost cucerit prin luptă de la otomani, astfel că dreptul de proprietate asupra întregii zone aparține fiscului imperial în baza principiului uti possidetis, orice drepturi reale anterioare fiind privite ca stinse2, aspect care a făcut ca foștii locuitori orășeni să nu mai revină la vetrele lor. În perioada imediat următoare autoritățile militare austriece dispun efectuarea unor lucrări de fortificare a cetății precum și a avanpostului acesteia. Proiectul de refortificare a cetății nu a fost dus niciodată la bun sfârșit datorită vicisitudinilor războiului ce a continuat între imperiali și turci, Caransebeșul fiind în multiple rânduri reocupat cât de otomani, când eliberat de austrieci. Prin Tratatul de pace de la Karlowitz semnat între beligeranți în 1699, zona Banatului este retrocedată către Imperiul Otoman, iar în anul 1701 Cetatea Caransebeșului a fost demolată ca urmare a prevederilor tratatului amintit. Armata austriacă recucerește de la turci, de data asta definitiv, Caransebeșul în anul 1716. Tratatul de pace semnat în 1718 la Passarowitz (astăzi Požarevac în Serbia) consfințește eliberarea de otomani a întregii zone cuprinse între Mureș – Dunăre și Tisa – Munții Carpați, arie ce va purta numele de Banatul Timișoarei, Banatul Timișan sau, mai simplu, așa cum îi spunem azi, Banat.


Harta orașului din 1717 suprapusă peste planul actual de străzi și clădiri
Demolarea cetății imprimă orașului Caransebeș o nouă direcție de dezvoltare urbanistică. Locul vechii cetăți a cărei ziduri de incintă și bastioane au fost demantelate cu siguranță arăta dezolant și a fost părăsit. Casele din interiorul cetății au fost cel mai probabil afectate și ele de lucrările de demolare, astfel că pentru o bună perioadă de timp această zonă a urbei a rămas părăsită, mai cu seamă că o parte a locuitorilor – militarii turci și personalul auxiliar a părăsit orașul în urma recuceririi sale de către austrieci. Centrul de greutate din punct de vedere al importanței strategice s-a mutat înspre vechiul avanpost militar din exteriorul cetății, singura fortificație rămasă în picioare și care și-a păstrat și continuat existența, trecând în perioada următoare prin ample procese de consolidare și îmbunătățire a capacităților sale de apărare. În interiorul acestei fortificații erau clădiri destinate comandamentului, cazarmă și magazii de provizii3. Deși încă din anul 1717 s-a întocmit un plan de construire a unei noi cetăți pe locul celei vechi, acesta nu s-a mai materializat din lipsa fondurilor necesare din cauza situației financiare precare a Imperiului Austriac din acele timpuri. Nici mai târziu nu se mai reia ideea reconstrucției cetății din cauza schimbării tehnicilor militare defensive în caz de război.
Așadar, începând cu anul 1716, în contextul în care fortificația existentă pe locul de azi a Parcului Drăgălina și a muzeului a devenit singura opțiune de apărare strategică a localității, dezvoltarea urbană cunoaște o modificare semnificativă, astfel că orașul „coboară de pe deal” și încep să apară construcții înspre vestul vechii cetăți, în zona actualului centru civic și dincolo de Ierugă, până spre malul Sebeșului, în zona actualei piețe agroalimentare. O altă zonă construită o reprezintă platoul pe care astăzi există spitalul municipal, în acea zonă fiind chiar târgul orașului în acele timpuri.
Studiind planul orașului4 din anul 1717 georeferențiat și suprapus planului stradal actual5, se observă că strada principală de azi începe să prindă contur, pe hartă apărând o cale publică între fortificația militară și o intersecție mai mare de drumuri, o piață circulară în fază incipientă aflată în apropierea actualei Piețe a Revoluției în care se întâlneau toate drumurile principale ale localității, ce duceau către direcțiile Timișoara, Orșova, Ardeal și spre Muntele Mic. Această intersecție se afla pe locul actualei piațete din fața palatului Koronghy, sau în orice caz, în apropierea sa.
Cum de cele mai multe ori nucleul de dezvoltare al oricărei localități este principala întretăiere de drumuri din urbe, tot așa această intersecție semnificativă a început să devină cu timpul centrul orașului Caransebeș, iar drumul ce lega acest nou centru de fortificația militară a devenit strada principală a orașului, ea prelungindu-și zona de maximă importanță pe drumul către Orșova, înspre viitorul pod peste Sebeș.
Crearea străzii pricipale, între intersecția de care am făcut vorbire și locul fortificației militare, a fost posibilă datorită lipsei construcțiilor și împrejmuirilor de proprietăți. Este cert că strada nu a mai fost blocată deja la acea dată de existența bisericii și clădirii mănăstirii franciscane, aceasta din urmă fiind construită astfel încât era transversală pe actuala stradă care trece chiar peste temeliile acesteia. Am convingerea că la data alungării turcilor din oraș, adică 1716, vechea biserică franciscană era în stare de ruină, sau cel puțin nu mai era într-o situație în care să semene a biserică, fiind poate transformată în timpul ocupației turcești într-o clădire cu funcțiune profană. Cred cu tărie acest lucru pentru următoarele motive:
- această biserică nu mai este menționată niciunde în documentele vremii, nu apare pe niciun plan sau hartă care înfățișează cetatea și împrejurimile ei;
- aflată la nu mai mult de 400 m de zidurile cetății, biserica se afla într-o poziție incomodă, fiind mai mult ca sigur afectată de proiectilele artileriei în caz de foc defensiv;
- pe harta orașului din 1688, desenată imediat după prima eliberare de turci, apar două moschei, una aflată în cetate și alta în afara cetății, înspre estul acesteia, situată pe platoul pe care este azi spitalul. Dacă vechea biserică franciscană ar fi fost păstrată și transformată în moschee după 1658, acest lucru s-ar fi evidențiat ulterior. Imediat după eliberarea orașului din 1688, creștinii au cerut autorităților habsburgice alocarea către ei a celor două moschei și transformarea lor în biserici, către catolici a celei din cetate și către reformați a celei din afara cetății6. Dacă ar fi existat vechea biserică la acea dată, în mod logic, cu siguranță ar fi fost revendicată de creștinii catolici sau reformați.

Fiindu-le acordată pastorația în oraș, în anul 1721 călugării franciscani din Caransebeș (ce pare să își fi continuat activitatea în oraș și în timpul celei de a doua ocupații turcești) au luat în plan construcția unei noi biserici catolice și a unei mănăstiri, având ca sursă de finanțare o moștenire lăsată lor prin testament de către un oarecare funcționar pe nume Haselbacher, contrascrib al administrației militare7. Noua biserică catolică (cea existentă astăzi) a început să fie construită în primăvara lui 1723, când i s-a pus piatra de temelie de către Michael Gastager, superiorul mănăstirii iezuite din Timișoara. Locul de construcție al noii biserici s-a ales în imediata apropiere a intersecției principale a orașului, întărind astfel caracterul de nou centru edilitar al acestui loc. Locul vechii biserici a devenit pentru o scurtă perioadă cimitir, așa cum era și cel de jur împrejurul său, cimitir aflat în proximitatea vechii biserici. A fost desființat în jurul anului 1740, cei înhumați aici nefiind mutați altundeva, cu excepția personalităților mai notabile. Construcția bisericii și a conventului franciscan alăturat a continuat prin autofinanțare cu banii obținuți de călugării franciscani în urma unei colecte pioase desfășurate în întreaga țară. Biserica a fost finalizată în jurul anului 1730 și distrusă parțial cu ocazia incursiunii turcești din 1738, apoi din nou reparată. Anul 1788 a fost iarăși un an care a pricinuit stricăciuni bisericii, incursiunea turcească de atunci care a și fost ultima în istorie, ducând la devastarea și incendierea orașului.
Biserica romano-catolică la sfârșitul sec. al XIX-lea.
 Imediat după biserică se observă clădirile demolate
pentru a face loc parcului și centrului comercial, 

iar vis-a-vis un șir de 6 clădiri demolate și ele.

Biserica va deveni astfel prima clădire nou construită de pe strada principală a orașului și care mărginește locul care cu timpul va deveni piață. În decursul timpului va fi terminată și clădirea claustrului, alăturată bisericii. Ea a servit drept mănăstire, apoi a găzduit o școală până în 1899 când a fost finalizat edificiul Școlilor Civile de Stat, actualmente Liceul Pedagogic. A fost demolată în anul 1965, claustrul restrângându-se apoi la extinderea pe care o are astăzi, iar pe locul acestei clădiri a luat naștere parcul și parcarea din fața Euro Shopping Mall, unde în 1995 a fost amplasată statuia generalului Traian Doda, patronul liceului din apropiere ce îi poartă numele. Sculptorul reșițean Petru Comisarschi a dăltuit în bronz chipul generalului surprins într-un moment din ultimii ani ai vieții, într-o ținută civilă, de oraș, ținând în mână un baston de promenadă. Statuia a fost dezvelită în iunie 1995 în prezenta reprezentanților autorităților locale, a profesorilor şi elevilor Liceului Teoretic “Traian Doda” precum şi a unui însemnat număr de invitați. Momentul a fost marcat prin alocuțiuni din partea organizatorilor şi a invitaților prin care s-au elogiat caracterul de excepție şi faptele generalului care au contribuit la întemeierea liceului care azi îi poartă numele.
În capătul celălalt al acestei noi străzi, cam pe actual loc al parcului Drăgălina a fost amenajat un cimitir al fortificației ce a ființat până în 1810 când a fost strămutat în actualul loc al cimitirului romano-catolic din str. N. Bălcescu. Capela cimitirului purta hramul Sf. Arhanghel Mihail, iar locul în care a stat este ocupat acum de fântâna arteziană din fața clădirii fostului IPEG (palatul Comunității de Avere), construită în 1975 și numită neoficial Fântâna lui Oprea, după numele primarului în timpul căruia a fost realizată. Înainte de amenajarea fântânii ornamentale, locul în care a stat capela a fost marcat cu o cruce, ce este acum puțin retrasă către parc.
După jumătatea secolului al XVIII-lea autoritățile militare au continuat construcția de edificii cu caracter administrativ și militar pe aliniamentul fortificație – biserica catolică, astfel că acesta a devenit o veritabilă stradă, și mai mult strada principală a localității, locul unde își aveau sediul autoritățile administrației militare.
Pe această stradă mai existau din perioada celei de a doua ocupații turcești, sau chiar dinaintea ei, câteva clădiri mai vechi care astăzi nu se mai păstrează, poate doar cu o singură excepție, și aceasta fiind modificată de-a lungul timpului.
Clădirea cu nr.33 din str. M.Viteazu, 
 ce prezintă elemente de arhitectură medievală.(2015)
Casa aflată la intersecția străzilor Mihai Viteazu cu M. Kogălniceanu prezintă urme de arhitectură medievală prin contraforții masivi ce sprijină această clădire în str. Kogălniceanu, precum și din partea interioară. Se pare că această casă a existat, într-o formă mai mică, încă din primii ani ai secolului XVIII-lea, fapt ce o face cea mai veche clădire din oraș existentă și astăzi. Când s-a construit casa nu se știe, însă este cert ca de-a lungul timpului a suferit modificări și extinderi față de forma sa inițială. Zidurile perimetrale groase de 80 cm sprijinite de fundații solide din zidărie de bolovani de râu au făcut ca edificiul să reziste peste timp. Se pare că de la bun început casa a fost construită cu etaj, planșeul actual fiind pe jumătatea clădirii sprijinit pe bolte de zidărie, iar pe cealaltă jumătate format din grinzi de lemn transversale, semn al extinderii spațiului survenită cel mai probabil la jumătatea secolului al XIX-lea. Casa nu se știe cui a aparținut inițial sau cine a zidit-o, însă în secolul al XIX-lea aparținea unor comercianți de origine macedoneană/macedo-română, în 1804 (posibil chiar din 1801) fiind proprietari frații Mitru și Adam Dicu, iar apoi din anul 1851 o cumpără familia Brancovici (sau, respectând grafia din epocă preferată de titulari, Brankovits). Ulterior, casa a fost vândută către familia Demeter, înrudită cu vânzătorii, rămânând până astăzi în proprietatea sa, cu excepția perioadei comuniste când a fost ilegal ocupată de stat. La parterul casei sunt amenajate spații comerciale, aici existând la început o cârciumă și un magazin de produse din carne, pielărie și alte mărunțișuri. O bună perioadă de timp, în această clădire a funcționat farmacia „La Vulturul Negru”, prima farmacie din oraș8 înființată în 1827, ce a aparținut între 1910-1949 familiei Demeter, fiind apoi naționalizată cu întregul său inventar și desființată după 122 de ani de funcționare neîntreruptă. În locul farmaciei, la parterul casei, în timpul regimului comunist a funcționat o pantofărie, iar în celelalte spații, un atelier de marochinărie și un magazin de pâine. Începând cu anul 1995 casa a găzduit, în diverse perioade, în spațiile sale un birou notarial, un magazin de ziare, filiala Camerei de Comerț și Industrie Caraș-Severin, o firmă de IT și club Internet precum și câteva mici magazine cu diverse profiluri.
Magazinul "Severineana".
Se observă în dreapta lipsa clădirii bibliotecii, neconstruită încă (cca.1915)
La intersecția actualelor străzi G-ral Trapșa și Mihai Viteazu, pe locul în care se află magazinul Diamant, exista deja la începutul secolului al XVIII-lea vechiul sediu al Episcopiei ortodoxe a Caransebeșului și Vârșețului, primul episcop de care se știe că s-a stabilit aici fiind Spiridon Știbița în 1695. Reședința episcopului se afla de facto la Vârșeț până în anul 1864, astfel că pentru spațiile din clădire s-au găsit în timp varii destinații. De exemplu, aici a funcționat pentru o perioadă, undeva între 1827-1864 farmacia „La Vulturul Negru”, pe atunci aparținând lui Franz Galliny. Clădirea a ars de mai multe ori de-a lungul timpului și a fost restaurată. În 1899 a fost demolată, fiind în stare avansată de degradare și în locul ei a fost construită clădirea existentă și azi. În ea își avea sediul societatea comercială „Severineana”, un depozit de mărfuri angro înființat în anul 1889. După falimentul din 1929 a acestei societăți, în clădire a funcționat o firmă cu activitate similară. După etatizarea survenită în urma instalării în România a puterii comuniste, aici se înființează un magazin alimentar cu numele „Unic”. Magazinul își păstrează specificul după 1990, aici ființând un timp un magazin cu produse alimentare al firmei Comtim. În prezent în acest spațiu funcționează un magazin cu produse diverse: de instalații, produse și materiale pentru amenajări interioare etc.

Cazarma cavaleriei (dreapta) și clădirile ce existau pe locul 
actualului mall (cca. 1900)
În anul 1742, din ordinul guvernatorului Banatului din acea perioadă, Franz Anton Leopold Pontz, baron de Engelshofen, se construiește pe strada principală cazarma cavaleriei ce îi va purta numele, clădire ce se afla vis-a-vis de actualul Euro Shopping Mall. În urma incursiunii otomane din 1788 arde până la temelii, dar este rapid refăcută și a servit scopuri militare, iar mult mai târziu s-au amenajat magazine la parterul ei, precum și locuințe la etaj. A fost demolată în 1987-1988. În locul ei s-au construit blocurile de azi cu primele două nivele spații comerciale și restul destinate locuințelor.

Cazarma infanteriei (cca.1900)
În anul 1753 se construiește în interiorul zidurilor fortăreței cazarma,  în linii mari, în forma în care se află și azi. Deși este incendiată în 1788 de către trupele otomane, clădirea este refăcută, ultima dată fiind reconstruită în 1803. Cazarma a găzduit Regimentului de grăniceri ce a purtat diverse denumiri de-a lungul vremii: Regimentul de graniţă nr. 72 (1769), Regimentul de infanterie de graniţă valaho - ilir (1775), Regimentul de graniţă valaho-ilir nr. 13 (1798), Regimentul de graniţă valaho - bănăţean nr. 13 (1838) şi, din 1849, Regimentul de graniţă româno - bănăţean nr. 13. După desființarea graniței militare în 1871, cazarma a adăpostit Regimentul de infanterie nr.43. În perioada interbelică aici au avut sediul Regimentul 96 Infanterie și din 1943 Batalionul 2 Grăniceresc de Gardă. Până după anul 1990 a continuat să aibă funcțiuni militare și apoi de locuințe, ulterior devenind sediul Muzeului Județean de Istorie, Etnografie și al Regimentului de Graniță.
Tot la jumătatea secolului al XVIII-lea sunt construite și clădirea Tribunalului Militar, hanul „La Pomul Verde” - cel ce a devenit cam peste un secol, prin reconstruire și extindere vestitul hotelul cu același nume, având ca proprietar pe Matthias Lichneckert, Casa grănicerilor, clădirea comandamentului regimentului de grăniceri, precum și alte clădiri particulare ce au conturat oarecum mai bine strada. După incendierea și devastarea orașului de către turci în 1788, autoritățile militare iau în 1790 hotărârea de a regulariza și jalona orașul și în special strada principală. Se dorea schimbarea înfățișării localității, care părea destul de sumbră în acel moment, și imprimarea unei imagini urbane, cu străzi perpendiculare și cvartale.
Întrucât unele case au ars, părea o sarcină facilă retrasarea rutei străzii principale astfel încât ea să devină pe cât posibil dreaptă, de la podul peste Sebeș și până la cazarma infanteriei. Cu toate eforturile depuse de autorități, nu s-a putut realiza acest lucru datorită vociferărilor locuitorilor care nu erau de acord cu construirea de case durabile în locurile indicate de autorități în locul celor arse, invocând dreptul de proprietate moștenit din vechime, fără a putea prezenta și dovezi în acest sens, motivând că actele li s-au pierdut sau distrus în timpul incursiunilor turcești. Drept rezultat, doar în câteva cazuri s-a reușit impunerea aliniamentului, astfelstrada principală a rămas cu o formă sinuoasă până și astăzi.

O zi de târg în centrul orașului. (1901)
Personal, nu cred că locuitorii respectivi aveau drepturi de proprietate foarte vechi și bine caracterizate, pe de o parte având în vedere faptul că după trecerea regiunii din mâna turcilor în cea a austriecilor, statul habsburgic a considerat întregul teritoriu tabula rasa, nerecunoscând niciun drept de proprietate particular anterior, așa cum am arătat mai sus, iar pe de altă parte, cred că locuitorii aflați în oraș după anul 1788 erau noii veniți care au profitat tocmai de dezordinea creată de incursiunile turcești și au ocupat fără formalități locuri de casă și terenuri adiacente părăsite de oamenii care au plecat din localitate datorită acestor evenimente. Este binecunoscut că din Caransebeș mulți au plecat atât în 1658, când orașul a încăput pe mâinile turcilor, așezându-se definitiv în Ardeal (în comitatele Hunedoara și Albă de Jos, chiar și în jurul Turzii) și cărora nu li s-au restituit niciodată proprietățile pierdute în oraș, unii din ei fiind despăgubiți prin alte posesiuni chiar acolo unde s-au stabilit, cât și în 1738 și 1788, căutând refugiu în zone îndepărtate, chiar peste Mureș la Makó. Mai mult, pe planul din 1717 al localității apar foarte puține case, cca. 70 la număr, datorită depopulării localității în perioadele de război (1688-1699; 1716-1717) în care la Caransebeș s-au dat mai multe lupte, precum și din cauza demolării cetății ce a dus la pierderea momentană a importanței urbei. Comparativ, în anul 1785, în cadastrul orașului sunt înregistrate 477 de case, 21 de prăvălii și ateliere9 iar în 1793 erau deja 512 case, pentru ca în 1804 numărul lor să ajungă la 59410 . Examinând cifrele, în anul 1688 au fost inventariate un număr de 176 de proprietăți ce erau revendicate după alungarea turcilor din oraș11.

Porțiune a străzii principale din oraș - azi str. Mihai Viteazu (cca.1900)
În anii 1791-1792 se amenajează piața orașului în locul în care este ea astăzi. Probabil autoritățile au luat această măsură pentru că de facto, după încetarea existenței cetății și începerea dezvoltarea orașului în această direcție, în acest loc se ținea târgul săptămânal, de regulă locul de târg fiind în centrul localității. Nu întâmplător comercianții cu dare de mână au început încă de la mijlocul sec. XVIII-lea să își construiască prăvălii și case tocmai în această zonă a orașului. Urbanizarea continuă prin vânzarea la licitație cu batere de tobe a locurilor de casă din preajma pieței, cumpărătorii fiind tot comercianți aromâni/macedoromâni nou-veniți în oraș care și-au construit apoi case pe strada principală și în perimetrul pieței, casele de comercianți dând un aspect de bazar ce ține din piață și până la intersecția cu actuală stradă Gen. Trapșa. Casele comercianților erau construite, în mare parte, cu trei nivele: subsol boltit cu zidărie de piatră și cărămidă, parter și etaj. La parter erau amenajate spațiile comerciale, depozitele în pivnițe și la etaj locuințele. Totuși, au existat și clădiri fără etaj, mai ales cele situate în imediata vecinătate a pieței. Acestea au dispărut în zilele noastre, deoarece au fost demolate, locul lor fiind luat de construcțiile existente și azi: clădirile din complexul Philipphof (edificat în 1876), blocul adiacent acestuia la parterul căruia a funcționat mulți ani cofetăria Macul Roșu (construit în 1966), Primăria (finalizată în 1903). Tot șirul de clădiri din fața pieței a fost demolat în 1988, locul fiind ocupat azi de ruinele bisericii mănăstirii franciscane precum și de catedrala ortodoxă Învierea Domnului, târnosită în anul 2010 și a cărei construcție a început în 1994.
Imagine a Pieței Unirii (1929)
Aspectul de târg al pieței centrale s-a diminuat treptat, activitatea mutându-se în Piața Lemnelor, acolo unde are loc și acum. 
De prin anii 1930, piața a fost transformată în parc al cărui aspect a fost continuu modificat și îmbunătățit. La mijlocul anilor 1960 a fost amenajată în centrul parcului o fântână arteziană cu bazin coborât sub nivelul de călcare. Totodată, a dispărut și cursul Ierugii, canal care a fost complet desființat.

Parcul din fața primăriei (1958)

După 2010 au început lucrări de reconfigurare a pieței, suprafața forului public a fost repavată cu alt tip de pavele, mai moderne, iar în locul fântânii coborâte, a fost amenajată alta la nivelul obișnuit de călcare, mai mică în dimensiuni ce funcționează în perioada caldă.

Imagine a pieței la începutul anilor 1970 (stânga) și în 2002 (dreapta)
În anul 2011 a fost amplasat în apropierea pieței centrale, între noua catedrală și biserica catolică un monument intitulat Monumentul Unității Spiritual-Creștine sau pe scurt, Arcul Împăcării, ce simbolizează o punte între cele două biserici surori, iar semnificația lui pentru caransebeșeanul de rând este iertarea construirii catedralei în acel loc, peste mormintele din cimitirul medieval ce a existat în perimetrul vechii mănăstiri franciscane, în spirit de pace și bunăvoire, caracteristic orașului. 
Monumentul care are forma unui arc de triumf şi îmbină perfect elemente ale artei şi religiei, este creația sculptorului ploieștean Eugen Petri, iar materialul din care artistul l-a realizat este travertinul alb.
În 1810 în piață a fost ridicată o cruce de piatră de către credincioșii ortodocși, în aproprierea imediată a bisericii catolice, la inițiativa protopopului Ioan Tomici. Edificatorii, exploatând elementul de surpriză, au aşezat-o în piaţa oraşului pentru a ocupa locul respectiv în care conlocuitorii catolici doreau să ridice ei înşişi o curce lângă biserică. La această cruce se săvârșeau procesiunile de sfințire a apei şi cea a învierii. Îndeobște, acest simbol creștin era cunoscut în oraș sub denumirea de „Crucea Albă”, ceea a ce a inspirat și denumirea unei farmacii înființate în oraș în 1921. În 1962, din motive politice, crucea a fost îndepărtată din piață și pusă la adăpost în curtea bisericii Sf. Gheorghe.
Crucea ortodoxă din piața principală (1906)
 În anul 1990 a fost reamplasată în piață, prima comemorare a Revoluției din decembrie 1990 făcându-se chiar la acest monument. După reamplasare, soclul crucii nu a mai fost redecorat cu icoane pictate, așa cum era cel inițial. În timpul administrației primarului Ion Marcel Vela, monumentul a primit numele de Crucea identității și demnității naționale, amplasându-se pe soclul supraînălțat o tăbliță ce indică pe lângă noua denumire și observația „Construită de români în 1810”.
Al doilea monument ridicat în piața orașului a fost statuia12 împărătesei-regine Elisabeta cunoscută și ca Sisi, soția lui Francisc Iosif. La 6 mai 1918 au fost dezvelite public în Caransebeș două opere de artă remarcabile ale sculptorului János Horvay: statuia lui Sisi precum și monumentul Pro Patria. Ambele opere, sculptate în marmură albă provenită de la Rușchița, reprezintă realizări de excepție ale renumitului artist plastic budapestan. Acestea au fost amplasate în centrul orașului, statuia reginei pe o movilă de pământ situată în piața centrală, în partea laterală a bisericii catolice (pe locul în care este astăzi Monumentul Revoluționarilor), iar monumentul Pro Patria într-un scuar pe malul Canalului Morilor (Ierugii), loc în care se află și astăzi.
Statuia reginei Elisabeta
Statuia o înfățișează pe Elisabeta, împărăteasa Austriei și regina Ungariei (1837-1898) în timpul tinereții, fiind amplasată pe un soclu înalt pe care stătea dăltuit doar numele său, în variantă maghiară: ERZSÉBET. Viața statuii reginei a fost scurtă. Lucrarea nu a rezistat prea mult vremurilor tulburi care au urmat momentului dezvelirii ei. Într-o noapte, în primăvara anului 1920, statuia a fost în vandalizată şi mutilată de persoane neidentificate. Rămășitele statuii au fost transportate în curtea interioară a remizei pompierilor, iar apoi mult timp nemaiștiindu-se unde se află. În anul 2012 a fost descoperită în curtea vechii primării din strada Ardealului (unde a funcționat remiza pompierilor) cu ocazia lucrărilor de construcții pentru edificarea spațiilor Seminarului Teologic, prezentând lipsuri și distrugeri. În prezent statuia este în posesia Muzeului Județean de Istorie și al Regimentului de Graniță, supusă unui proces de restaurare, urmând a fi pusă în valoare într-un mod convenabil, însă în ciuda intențiilor declarate ale autorităților, până astăzi nu s-a întâmplat nimic concret în acest sens.
Soclul de marmură a rămas gol mulţi ani, până când, mult mai târziu, la 5 octombrie 1935 pe el a fost aşezat bustul episcopului Ioan Popasu. Opera de artă a fost realizată de către sculptorul Ion C. Dimitriu-Bârlad (1890-1964) contra sumei de 100.000 lei, bani strânși din donațiile Comunității de Avere, Consiliului local, ale Societății UDR, Camerei de Comerț și Industrie din Lugoj, etc. Festivitatea de dezvelire a bustului a fost marcată de diverse ceremonii și acțiuni culturale importante pentru biserica ortodoxă și învățământul din oraș. Sfințirea monumentului a fost săvârșită prin mitropolitul Nicolae Bălan, precum și de episcopii Caransebeșului și Oradiei.

Vedere către Primăriei cu bustul episcopului Ioan Popasu (cca.1940)
Nici acest monument nu a avut o viață prea lungă în piața centrală a localității. În anul 1959, din motive idiologice și din dispozițiile autorităților comuniste, bustul a fost mutat în curtea interioară a Seminarului Teologic, azi curtea Episcopiei Caransebeșului, pentru a nu fi expus vederii publice. Abia în anul 2007, autoritățile reamplasază monumentul ilustrului episcop în nou-reamenajata piață Sf. Gheorghe din fața bisericii cu același hram.
Denumirea pieței s-a schimbat de-a lungul vremii. Se pare că prima denumire era Piața principală/ Főtér /Hauptplatz, ea schimbându-se în anii 1870 în Piața Anton Scudier. Se pare că după trecerea în neființă a lui Scudier (1900), piața revine la vechea denumire, iar undeva prin 1904 primește denumirea de Piața Maria Theresia, pe care o păstrează până după Primul Război Mondial. În 1924 ea devine Piața Unirii (în unele grafii ale vremii Unirei), denumire pe care o va purta până după Cel de-al Doilea Război Mondial, când sub noul regim este redenumită Piața Primăriei. În anul 1990 denumirea pieței se schimbă în cea actuală – Piața Revoluției.
Denumirile străzii principale a orașului de-a lungul vremii:
- Prima denumire a străzii a fost Stabsgasse, adică strada Comandamentului și a dăinuit de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și până la câțiva ani după desființarea graniței militare bănățene, aproximativ până prin 1880.
- Următoarea denumire a fost Főutca, ceea ce înseamnă în limba maghiară strada Principală. Alternativ, se foloseau și denumirile în limbile română și germană (Hauptstasse). Tronsonul de stradă de la intersecția cu str. Ardealului și până la intersecția cu str. Orșovei a primit denumire separată: Korvin Mátyás utca, adică str. Matia Corvin (folosită în varianta română incorectă str. Matei Corvin13). Această denumire a fost folosită până în anul 1919, când denumirile inițiale ale unor străzi și piețe din oraș sunt schimbate cu denumiri românești14, în marea lor majoritate prin simpla traducere a numelui maghiar, însă unele primesc nume complet noi cu rezonanțe naționale în ton cu momentul, acțiunea de redenumire cu nume românești a locurilor publice finalizându-se în 192415.
- Astfel, începându cu 1924, noul nume oficial al străzii va deveni strada Episcop Popasu pe toată lungimea străzii, inclusiv pe tronsonul numit anterior str. Matia Corvin. După 1930, acest tronson va primi numele strada Regele Carol al II-lea.
- Tronsonul respectiv va fi redenumit în 1940 în strada Regele Mihai I cu păstrarea denumirii pentru tronsonul principal
- În urma schimbărilor survenite ulterior instaurării puterii comuniste, din 1948 strada va fi redenumită în strada I.V. Stalin până după decesul dictatorului sovietic, după care va purta numele strada 30 Decembrie cu referire la data proclamării republicii în anul 1947.
- Strada va purta această denumire până în 1990 când va fi redenumită în strada Mihai Viteazu.
- Din anul tronsonul dintre intersecția cu str. Ardealului și Parcul Drăgălina se redenumește în strada Episcopiei, iar din 2015 va purta numele strada Nicolae Corneanu, în amintirea mitropolitul ortodox al Banatului, originar din Caransebeș.

Fragment din harta orașului întocmită în 1778
Privind harta orașului16 din anul 1778 se observă că în strada principală a localității a au fost construite clădiri în mod compact, de-o parte și alta a arterei. Astfel, cele două părți ale străzii erau flancate de construcții, de la biserica catolică și până unde este astăzi Casa de cultură, respectiv, de vis-a-vis de biserică și până la colțul cu actuala stradă C.D. Loga. Clădirile din ziua de astăzi nu sunt decât foarte puține identice cu cele construite în acea perioadă, întrucât, datorită importanței locului, multe din ele au fost reconstruite și etajate în secolul următor. Cele mai multe clădiri de pe această stradă au avut destinații administrativ-militare la momentul apariției lor. Cu timpul, și mai ales după anul 1872 când s-a desființat granița militară și orașul a intrat sub administrație civilă, armata a vândut clădirile, acestea nemaifiindu-i necesare, cum bine se observă aceste schimbări și pe harta orașului din acea vreme17



Centrul orașului pe o hartă din 1877
Sediul episcopiei Caransebeșului din ziua de azi, aflat în această stradă, a avut inițial destinația de reședință a generalului de brigadă local, ce cuprindea încăperi destinate serviciului, cât și locuințe.

Reședința episcopală ortodoxă (2019)
Clădirea era în imediata vecinătatea a Cazărmii cavaleriei (Engelshofen). Reședința generalilor a funcționat aici până în 1866 când Biserica Ortodoxă Română la inițiativa episcopului Ioan Popasu a cumpărat de la armată acest imobil contra prețului de 16.000 de florini și l-a transformat în reședință episcopală, deoarece imobilul care servea drept reședință a episcopului până atunci, aflat pe locul în care se găsește azi magazinul Diamant, era vechi, dărăpănat și impropriu funcțiunii. De la reședința comandamentului a și primit strada prima sa denumire: Stabsgasse (ger. strada Comandamentului), pentru motive mai mult decât evidente.
Clădirea în care a funcționat seminarul teologic (2019)
La fel, casa aflată lângă reședința episcopală, înspre parc, era inițial tot în proprietatea armatei, trecând apoi în cea a Comunității de Avere a fostului Regiment confiniar româno-bănățean nr.13, înființată în 1879. A fost achiziționată apoi pentru biserică printr-un schimb, biserica oferind pentru această casă Comunității de Avere Vila Diecezană din Băile Herculane. În perioada interbelică această clădire, care inițial era doar cu parter a fost transformată și supra etajată, oferind astfel spații de birouri pentru consistoriul diecezan și Episcopie. Sunt de remarcat elementele de arhitectură a noii clădiri, specifice Munteniei și Moldovei, ce diferă de linia arhitecturală a clădirilor din jur . În urma modificărilor, clădirea După anul 1970 și până în 2006 clădirea a găzduit clasele Seminarului Teologic Liceal, acesta fiind mutat în acest din urmă an într-un un spațiu nou și modern, mai adecvat cerințelor educationale actuale.
Casa diecezană (1909)
Imobilul situat vis-a-vis de reședința episcopală, în care azi funcționează o covrigărie și magazinul Germanos, este unul tot vechi, ce a aparținut armatei. A fost cumpărat de biserica ortodoxă tot în 1866 și transformat pentru necesitățile administrative ale episcopiei, numindu-se Casa diecezana. Aici au funcționat începând cu anul 1885 Tipografia Diecezană, sub conducerea primului său director, un tipograf profesionist din Viena, Eduard Haustein, iar din anul următor Librăria diecezană18. Pe lângă produsele tipografiei diecezane, librăria întreținea o strânsă colaborare cu editurile, tipografiile și librăriile de dincoace și de dincolo de Carpați, oferind cititorilor apariții editoriale importante românești. Tot în imobil funcționa și legătoria de cărți, precum și, mai târziu, o fabrică de lumânări. Ulterior, după desființarea tipografei diecezane, clădirea a servit până în zilele noastre drept sediu pentru protopopiatul Caransebeș, (până la mutarea acestuia în sediul actual, fosta casă parohială evanghelică, în cartierul Țiglărie), locuințe (la etaj) și spații comerciale cu acces stradal - la parter.
Pe locul actualului Euro Shopping Mall se aflau cândva un șir de clădiri, ținând de la strada principală și până la țărmul Canalului Morilor, adică până la actuala stradă Vasile Alecsandri. În aceste clădiri a funcționat mult timp o berărie, în partea din față, ce era deservită de o mică fabrică de bere, situată în clădirile anexe. Afacerea aparținea familiei Homolka, de origine cehă, venită la Caransebeș din Boemia. Berea produsă în fierbătoria din centrul orașului era depozitată spre maturare într-o amplă pivniță frigorifică amenajată în acest scop și numită îndeobște „Podrumul lui Homolka”. Aceasta se afla în apropierea intersecției actualelor străzilor Traian Doda și Romanilor, probabil amplasată în nivelul de fundație al ruinei fortului interior principal al fostei cetăți ori a unuia dintre bastioane. Clădirea berăriei și cele anexe au fost cumpărate în 1888 de către Episcopia Ortodoxă și demolate, în locul lor construindu-se edificiul Institutului Teologic și Pedagogic (numit și Academia Teologică) în 1891.
În centrul imaginii este clădirea
Institutului Pedagogic și Teologic (cca. 1900)
Această nouă clădire a adăpostit clasele acestui institut de învățământ religios, însă a dispus și de spații comerciale cu acces din strada principală, ce au fost date în chirie către diverși întreprinzători, printre care instituția de credit Banca Poporală, înființată în 1906 de persoane apropiate bisericii ortodoxe române, care avea ca acționari persoane fizice și juridice din cuprinsul Banatului și Ardealului. A fost desființată în 1948 în urma naționalizării de către regimul comunist a tuturor instituțiilor de credit din țară.
Magazinul universal "Timiș" și parte a fostei cazărmi, în fundal (1987)
Clădirea Institutului Teologic și Pedagogic a fost demolată în anul 1978 și în locul ei s-a construit de către stat magazinul universal „Timiș”, dat în folosință în 1986, ce ulterior privatizării, în anul 2002 a fost renovat și modernizat de noii proprietari, familia Pleșa, astfel că a devenit actualul Euro Shopping Mall.
Impunătorul palat al Comunității de Avere, actualul sediu al Formin S.A., aflat la începutul străzii principale a orașului, având chiar numărul stradal 1, a fost construit în anul 1901, stilul arhitectural fiind barocul vienez. Clădirea a fost construită pe locul devenit liber în urma incendiului ce a mistuit în primăvara lui 1899 restaurantul cu denumirea „Zur Traube” (ger. La strugure) ce funcționa în acest loc. Restaurantul, un loc apreciat în special de tineret și clasa de meseriași și mici comercianți din oraș, avea în componență și o cochetă grădină de vară. Aici se țineau tot felul de reuniuni și serate cu muzică și dans într-o atmosferă de distracție și veselie.
Palatul Comunității de Avere cu ”Parcul Mic”
format 
în jurul  crucii 
catolice (cca. 1929)  

Comunitatea de Avere a fostului Regiment confiniar româno-bănățean nr.13 s-a constituit în anul 1879 ca o societate de administrare a averii primită de foștii grăniceri bănățeni ca răscumpărare a servituților forestiere la care aveau dreptul în calitatea lor de miliari. Cum în anul 1872 granița miliară a fost desființată, cca. 30.000 de familii din 94 de localități de pe teritoriul fostului regiment de graniță au fost împroprietărite cu aproximativ 145.000 ha de teren (pădure, pășuni , gol alpin, alte terenuri neproductive) și câteva clădiri. Această avere a fost administrată în beneficiul foștilor grăniceri de Comunitatea de Avere constituită de aceștia la insistențele generalului Traian Doda, obiectivul principal fiind promovarea intereselor economice și culturale ale graniței bănățene. În acest edificiu, Comunitatea de Avere își avea sediul unde funcționau birourile diferitelor servicii din componența instituției. Totodată, aici erau amenajate locuințe pentru funcționarii angajați. Societatea a funcționat până în anul 1948 când întreaga avere a grănicerilor a fost naționalizată de statul comunist.
Mai târziu, aici și-a avut sediul, birourile, laboratoarele și, în curte, unele ateliere Întreprinderea de Prospecțiuni și Explorări Geologice „Banatul”, mai cunoscută sub acronimul IPEG, înființată în 1952. Obiectivul instituției era cercetarea bogățiilor subsolului acestei regiuni din partea de vest a României şi punerea lor în valoare, în folosul economiei naționale. În anul 1991 IPEG Banatul se reorganizează sub forma societății Formin SA existentă astăzi, mare parte din spațiile clădirii fiind date în chirie terților cu diverse activități: bancă, magazine, restaurant și terasă, cabinete și birouri pentru notari, avocați, mediatori, parlamentari precum și pentru alte instituții.
 
Sediul IPEG Banatul cu fântâna arteziană în funcțiune (1987)
Comunitatea de Avere, reconstituită abia în anul 2000 din urmașii proprietarilor inițiali, nu a reușit să își redobândească acestă clădire, în prezent având sediul în clădirea vecină pe care o are în proprietate, edificiu construit în 1868 cu destinația inițială de Școală matematică și de subofițeri. Ulterior aici și-au avut sediul Arhivele Statului - filiala Caraș-Severin, Întreprinderea Forestieră de Exploatare și Transporturi – IFET, precum și Ocolul Silvic. Prin în a doua jumătate a anilor 1980 aici a fost amenajată și o sală de cinematograf, ce a fost mutată pentru câtva timp în clădirea muzeului după care și-a sistat activitatea. În zilele noastre, clădirea se află într-o stare precară de întreținere, cu tencuială desprinsă și țigle care stau să cadă, toate acestea probabil din lipsa fondurilor necesare punerii sale în siguranță. Ca o curiozitate, datorită căderii tencuielii de pe fațada acestei clădiri, pe un strat mai vechi de zugrăveală a ieșit la iveală un slogan electoral de la alegerile din 1946, pictat direct pe zid: „Votați soarele!” - sloganul Blocului Partidelor Democrate, alianță a forțelor pro-comuniste.
Edificiul judecătoriei a fost construit în 1906 cu destinația de sediu pentru judecătoria de ocol și pentru biroul de carte funciară, funcțiuni ce s-au păstrat de-a lungul timpului. Până la darea în folosință a edificiului, judecătoria își avea sediul într-o casă de pe actuală stradă C.D. Loga, vis-a-vis de localul Opium.
 Clădirea judecătoriei (2019)
În perioada 1950-1995 tot în localul judecătoriei a funcționat și Notariatul de Stat. După anul 2010, biroul de carte funciară -numit între timp Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară a fost mutat în sediu propriu, la Șesul Roșu unde dispune de un spațiu corespunzător.
Stilul arhitectural al acestei clădiri este cel baroc, ancadramentele ferestrelor de la etaj fiind decorate cu ornamente în stil rocaille. Planul inițial de edificare a judecătoriei a fost mult mai amplu, prevăzând ceea ce s-ar numi acum un campus de justiție cu extinderea clădirii peste actuala stradă a Tribunalului și includerea în acesta a spațiilor fostului Oficiu al Sării, adiacent clădirii spitalului militar – ceea ce a devenit în zilele noastre Casa Armatei. Totodată, era planificată o cale de acces internă cu atunci nou-construita închisoare, azi edificiul școlii de șoferi - Liceul Tehnologic ”Trandafir Cocârlă”. Din pricina izbucnirii Primului Război Mondial și finalizării acestuia cu schimbarea imperiului, aceste planuri nu au mai fost puse niciodată în practică.
Clădirea casei de cultură a fost construită în stil clasic cu elemente eclectice în anul 1883 pe locul unei case existente de la mijlocul secolului al XVIII-lea. Destinația inițială a fost de spații comerciale la parter și locuință și birouri la etaj.
Dintre firmele care și-au avut inițial sediul aici se remarcă magazinul en-gros și editura proprietarului clădirii, Hermann Rosenfeld. Firma acestuia, inscripționată pe fațadă, a ieșit la iveală de sub vechile straturi de zugrăveli, cu ocazia renovării edificiului ce a avut loc în 2010. După etatizarea imobilului, petrecută după cel de-al Doilea Război Mondial, aici și-a găsit sediu Casa de Cultură a orașului, ce poartă -începând cu anul 1993 - numele ilustrului poet caransebeșean George Suru. Sala de spectacole s-a amenajat în vechea sală de dans a hotelului-restaurant Pomul Verde, edificiu vecin, prin adăugarea foaierului, a scenei şi a culiselor. În urma ultimei renovării, sala de spectacole s-a îmbogățit cu loje, mobilier și multe elemente moderne. După 1990 spațiile de la parter au adăpostit o papetărie, două studiouri de înregistrări audio-video, un birou notarial, jocuri mecanice etc, iar în prezent aici funcționează galeria de artă Corneliu Baba, un magazin de antichități și o florărie. În subsolul sălii de spectacole, sub scenă, în două spații boltite ce datează din vechime și descoperite din întâmplare cu ocazia lucrărilor de renovare, au fost amenajate în 2015 săli de cenaclu literar19.
Clădirea în care se afla azi Grădinița cu Program Prelungit nr.2 s-a numit cândva Casa Comitatului (după denumirea maghiară Vármegyeháza), adică sediul în care se întrunea reprezentanța comitatensă. Construită inițial cu un singur nivel, în timpul existenței graniței militare ea a servit scopurilor armatei, aici fiind chiar sediul comandamentului.
Fosta casă a comitatului - azi grădiniță (2019)
În 1872, în urma desființării confiniului militar și reînființării Comitatului Severin, casa a fost destinată administrației. Comitatul Severin a avut o existență scurtă, fiind unit în 1881 cu comitatul Caraș, reședința noului comitat Caraș-Severin fiind stabilită la Lugoj. În aceste condiții casa în cauză a căpătat destinație civilă, ea ajungând în proprietatea Comunității de Avere și a fost reconstruită. Începând cu 1907, pentru o perioadă a găzduit internatul gimnaziului ce atunci se afla în construcție – azi Liceul Traian Doda. Modificările arhitecturale efectuate la sfârșitul secolului al XIX-lea au imprimat clădirii elemente de stil art nouveau. Sunt de remarcat decorurile stilizate ale fațadei și anume: stema fostului comitat Caraș-Severin și monograma stilizată CDA, inițialele Comunității de Avere. În ceea ce privește stema ornamentală comitatului Caraș-Severin aceasta este reprezentată de un scut stilizat, devenit în această reprezentare mai degrabă un panou de etalare, care în partea superioară conține, în stânga - două ciocane încrucișate și în dreapta – un soare (ce pare mai degrabă o stea) și o lună în creștere. Ciocanele semnifică mineritul, activitate importantă ce se desfășura în Banatul de munte, iar soarele și luna sunt simbolul reînnoirii, iar pe de altă parte, aștrii plasați în partea superioară a scutului arătă că regiunea, de-a lungul timpului, nu aparținut vreunui particular, deasupra ei nefiind nimeni, doar soarele și luna.
Detaliu de fațadă (2019)
„Scutul” este tăiat de un brâu vălurit, reprezentând apa Dunării la care comitatul era riveran. În partea de jos sunt reprezentate o cetate cu două turnuri crenelate -ca referire la cetatea Severinului (de la care își trage denumirea comitatul) și un stup, albinăritul fiind o preocupare răspândită în rândul locuitorilor regiunii din cele mai vechi timpuri. Doi tenanți susțin așa-zisul scut, în stânga un miner reprezentat în uniformă de gală, iar în dreapta Hercules, personaj mitologic de la care a fost numită localitatea severineană Băile Herculane, cunoscută din antichitate pentru apele sale tămăduitoare dar care simbolizează și hărnicia locuitorilor (cu referire la legenda despre cele 12 munci ale lui Hercules) precum și eroismul, istoria consemnând în nenumărate rânduri trăsătura dovedită în lupte a oamenilor acestei zone cu un trecut zbuciumat. Deasupra scutului se afla reprezentată coroana cu opt ramuri corespunzătoare categoriei comitatului. În anii ce au urmat instaurării regimului comunist în România, coroana a fost îndepărtată din reprezentarea stemei ce decorează fațada acestei clădiri, fiind cunoscut că regimul nu simpatiza niciun fel de simboluri ce aminteau de monarhie, coroana fiind un simbol regal prin excelență. Așa că, după metoda orwelliană a dublugânditului, s-a șters pur și simplu această parte a decorațiunii ca și cum nu ar fi existat niciodată pentru a fi în ton cu simbolistica acceptată a sistemului de stat din acel moment. Din păcate, la restaurarea și renovarea edificiului, efectuate în cursul anului 2017, nimeni nu a sesizat elementul lipsă astfel că decorațiunea nu a fost readusă la forma inițială.
Este de remarcat că elementul de decor aflat pe fațada acestei clădiri diferă un pic de forma oficială a stemei fostului comitat Caraș-Severin, care nu este reprezentată de un scut tăiat de o bandă vălurită, ci este unul despicat, iar simbolul Dunării este afectat câmpului inferior. În plus, în stema oficială, cartierul drept conține și simbolul râului Caraș, ceea ce lipsește din reprezentarea murală.
Grădina publică, numită azi Parcul Drăgălina, aflată la extremitatea nordică a străzii principale a luat ființă în jurul anului 1820, în urma desființării cimitirului, iar plantarea cu arbori a fostei Piețe a Grănicerilor ce se afla în fața cazărmii a început la jumătatea secolului al XIX-lea, din inițiativa căpitanului Josef Boltres. Speciile predominante de arbori prezenți în parc sunt platanul și castanul. Unii platani dintre cei plantați cu mai bine de un secol și jumătate înainte sunt și azi în picioare, martori la evenimentele care s-au desfășurat împrejurul acestei grădini publice. La început, parcul s-a numit Parcul Ofițerilor, iar piațeta din fața lui Piața Maria Theresia, după care Piața Franz Joseph. După anul 1919, a fost denumit Parcul Gen. Ioan Drăgălina.
Monumentul lui Francisc Iosif (1907)
În anul 1906 a fost amplasată în parc statuia regelui-împărat Francisc Iosif. La 7 octombrie 1906, în Parcul Ofiţerilor, pe locul în care astăzi se află statuia generalului Drăgălina era dezvelită statuia monarhului ce îl înfățișa la scară augmentată pe împăratul Austriei şi regele Ungariei, în uniformă de general de husari, pe un soclu de marmură ce purta inscripția în limba maghiară “I. Ferenc Józsefnek – hálás határőrei“ adică „Lui Francisc Iosif I – grănicerii săi recunoscători“. În spatele statuii era așezat un bloc de marmură în a cărei parte superioară se aflau dăltuită în relief stema Ungariei cu coroana regală a Sfântului Ștefan. Statuia era flancată de doi lei sculptați, de asemenea, în marmură.
Dezvelirea statuii s-a făcut în cadrul unei somptuoase festivități organizate de autoritățile locale și de comitetul de inițiativă, de față fiind pe lângă arhiducele Iosif, ca reprezentant al regelui, reprezentanți guvernamentali, ai parlamentului, ai Episcopiei locale și populația din zonă. Festivitățile au început cu o seară înainte de evenimentul propriu-zis, prin iluminarea deosebită a orașului, iar în ziua dezvelirii monumentului, au inclus un generos banchet ținut în restaurantul hotelului Lichneckert – Pomul Verde, o serbare populară ce a avut loc în Piața Lemnelor (actuala piață agroalimentară) cu muzică, mâncare și băutură oferită gratuit participanților (sponsor al acțiunii, până la concurența sumei de 1000 de coroane, fiind Karl Schwab, om de afaceri din oraș), iar de la orele 22, invitații au fost așteptați la un bal cu acces gratuit organizat în sala de dans a aceluiași hotel Pomul Verde, muzica fiind asigurată de fanfara militară a regimentului din oraș precum și de un taraf țigănesc. Festivitățile s-au încheiat cu un spectacol de focuri de artificii ținut în piațeta din fața parcului.
Imagini de la ceremonia de dezvelire a statuii monarhului (07.10.1906)
Opera turnată în bronz este lucrarea a renumitului sculptor János Fadrusz (1858-1903) cel care a sculptat multe lucrări de referinţă din perioanda antebelică: statuia regelui Matia Corvin din Cluj, statuia lui Toldi cu leii, cele două figuri de atlanți din palatul cetății Buda, etc. La desăvârșirea operei a fost ajutat de discipolul său, artistul plastic Rezső Rollinger-Gál. El a realizat statuia propriu-zisă a regelui şi unul din leii de marmură care se regăsesc şi în decorarea castelului cetății de la Budapesta. Datorită morții sale el nu a putut realiza și cel de-al doilea leu, terminarea acestei sculpturi fiind realizată de maistrul pietrar local Polgár, cel ce lucra la carierele de marmură ale familiei Johann Bibel din Ruschiţa. Marmura de Ruschiţa este renumită prin aceea că o egalează în frumusețe şi durabilitate pe cea de Carrara.
Francisc Iosif de Habsburg-Lorena a devenit împărat al Austriei în 1849 şi a fost încoronat ca rege apostolic al Ungariei în 1867. A domnit până în 1916 ca monarh luminat, în general iubit de popoarele cuprinse între granițele imperiului său20. Statuia sa din Caransebeş reprezenta o aducere aminte şi o mulțumire pentru cele două gesturi ale monarhului indisolubil legate de oraş şi de zonă: reînființarea în 1865 a episcopiei Caransebeşului şi darea în proprietatea grănicerilor în 1871 a unei suprafeţe de 126.681 hectare de pădure cu o valoare de peste 16 milioane de florini, ca răscumpărare a servituților. Împăratul a vizitat Caransebeşul o singură dată, la 26 iulie 1852.

Soclul gol al monumentului (între 1919-1943)
Monumentul a avut o soartă cu totul nefericită, deoarece imediat după Primul Război Mondial, în vara lui 1919 el a fost îndepărtat. Modul în care s-a întâmplat acest lucru este cunoscut îndeobște cum că „un român a dărâmat statuia legând-o cu o funie de șaua unui cal”. Din documentele de arhivă rezultă însă că autoritățile au consemnat faptul că statuia a fost dărâmată nu de localnici, ci de primii jandarmi români intrați în oraș. Mai târziu statuia a fost transportată într-o remiză a primăriei , iar soclul a stat gol până în 1943 când pe el s-a amplasat statuia generalului Drăgălina, turnată chiar din bronzul statuii lui Franz Josef. În anii 1920 s-a dorit realizarea și amplasarea în acest loc a unei statui a regelui Ferdinand I al României, dar din lipsă de fonduri aceasta nu a mai fost realizată. În ciuda intenției admirabile a Comunității de Avere de a proteja statuia, exprimată public în 1933, aceasta nu i-a fost transmisă în proprietate de către primărie, motivul fiind că acesta era un obiect de artă important21, iar până la urmă, pentru obținerea materialului necesar realizării memorialului generalului Drăgălina, statuia a fost topită.
La 3 iunie 1943, cu prilejul zilei eroilor, pe soclu a fost dezvelită statuia generalului Ioan Drăgălina. Generalul este reprezentat la scară supranaturală într-un moment de pe front, îmbrăcat în uniformă militară română, ținând în mâini un binoclu de campanie şi o hartă. . Opera aparține sculptorului ieșean interbelic Mihai Onofrei, un bun cioplitor în marmură şi piatră şi totodată un talentat modelator. Lucrările lui în gips sau turnate în bronz au avut întotdeauna o volumetrie atașantă și în perfectă relație a părții cu întregul. Acest înnăscut simț al formei, proporțiilor și expresiei caracterizante, a făcut din opera sculptorului un mesaj umanist generos în sensuri, împlinit în morfologie.22

Statuia gen. Ioan Drăgălina în parcul ce îi poartă azi numele (2012)
Ion Drăgălina s-a născut la 3 dec.1860 la Caransebeș unde urmează școala primară și militară, iar mai apoi își finalizează studiile la Timișoara și Viena. Începe cariera militară în Regimentul de infanterie nr. 43 din armata Austro-Ungară – regiment pe care caransebeșenii îl numeau “de casă”. El s-a remarcat în special în timpul ocupării Bosniei când lua parte la operațiunile militare având gradul de cadet. Ajungând locotenent, a dorit să se achite în mod corect de obligațiile militare, însă întrucât familia logodnicei sale cu care urma să se căsătorească nu și-a putut permite depunerea cauțiunii ofițerești cerute de lege, Drăgălina s-a mutat în România unde o asemenea cauțiune nu era obligatorie și s-a înrolat în armata română unde cu timpul a înaintat constant în grad. Fiind disciplinat, modest, cinstit, inteligent, el avansează repede pe scara ierarhică: în 1893 este căpitan, în 1899 ajunge maior și în 1908 locotenent-colonel. În 1915 este avansat la gradul de general de brigadă. Are șase copii, doi băieți, Corneliu și Virgiliu, precum și patru fete: Aurora, Elena, Cornelia și Viorica.
Intrarea României în Primului Război Mondial l-a pus în 1916 în situația oarecum ingrată de a lupta împotriva armatei şi patriei pe care a servit-o înainte. A fost rănit în cursul operațiunilor de război de la râul Jiu în care a luptat eroic și s-a stins din viață la 24 octombrie în același an, în București.
Ca semn al veșnicei amintiri pe zidul casei natale din str. Ardealului nr. 6 a fost dezvelită o plachetă comemorativă.
În toamna anului 2007 administrația municipiului a început renovarea parcului Drăgălina, în față statuii generalului creându-se un spațiu mai mare pentru adunări cu prilejul a diverse evenimente. În fiecare an, de ziua armatei, cu ocazia festivităților ce se desfășoară în acest, la statuie se depun coroane de flori.

Lucrările de demolare din centrul orașului. (1988)*

Descoperirea ruinelor bisericii 
mănăstirii franciscane în urma demolărilor (1988)
Strada principală a localității a devenit pietonală la sfârșitul anilor 1980, odată cu demolările întreprinse de reprezentanții locali ai autorităților comuniste. Intenția a fost sistematizarea întregii zone centrale a orașului în paradigma filozofiei edilitare a epocii, cu construirea de blocuri de locuințe și spații comerciale, proiectate în stilul arhitectural al realismului socialist. Totodată, în ton cu ale politicii de stat național-comuniste din acea vreme, autoritățile au urmărit și ștergerea urmelor arhitecturale etichetate ca burgheze, reacționare, mărturii ale vremurile ante-comuniste și, mai mult, datând din perioada în care orașul nu a făcut parte din România. Astfel, primele victime ale buldozerelor, din această perioadă, au fost clădirile de pe strada principală: vechea cazarmă și casele de pe acea parte a străzii, până la colțul cu str. Ardealului (numită str. Scânteii în acele vremuri). Acestea s-au alăturat demolărilor efectuate anterior și care au vizat casa de pe colțul pieței unde s-a construit blocul la al cărui parter a funcționat mulți ani cofetăria Macul Roșu, precum și clădirilor demolate pentru a face loc centrului comercial Timiș, cu parcul și parcarea aferentă.
Planul autorităților a fost demolarea întregului centru vechi, însă acest avânt destructiv a fost stopat de Revoluția din decembrie 1989 și a schimbărilor politice survenite. În plus, tot centrul vechi al orașului a fost inclus pe lista monumentelor istorice ca zonă protejată, imobilele din acest perimetru fiind și ele trecute separat pe aceeași listă, cam la grămadă și fără o judicioasă analiză, în opinia mea unele din ele fiind protejate inutil, neavând caracteristici deosebite care să justifice acest lucru.

Note și referințe bibliografice
1 Dumitru Țeicu, Ecclesiastical Architecture In The Banat During The 14 Th -15 Th Centuries. The Reflection Of A Border Area Identity în Banatica, p.436
2 Costin Feneșan, Diplome de înnobilare și blazon din Banat, Editura de Vest, Timișoara, 2007, p.33
3 Liviu Groza, Aspecte militare ale Caransebeșului medieval, Ed. FED Lugoj, 1993, p. 40
4 Arhivele de Stat Austriece, AT-OeStA/KA, KPS, GPA, Inland C V Karansebesch im Banat, f.2
5 Georeferențierea am realizat-o cu o eroare variabilă între 1-50 m, având în vedere inexactitatea reprezentării cartografice precum și din cauza lipsei unui număr mai însemnat de puncte de sprijin. Suprapunerea s-a făcut pe harta OpenStreet Map pentru planului stradal actual (n.a.)
6 Pesty Frigyes, A Szörényi Bánság és Szörény vármegye története, Budapesta, 1878, vol.II, p. 211
7 Reinholdt Lovász, Conventul franciscan din Caransebeș în lumina unor documete inedite de sec. XVIII, p.53
8 Dan-Marius Boşcu, Honorius Popescu, La pharmacie “L’Aigle Noir” de Caransebeş (1827-1949), în Actes du XXXVIe Congrès International D’Histoire de la Pharmacie, Sinaia, 2003, p.42
9 Liviu Groza, ibidem, p.71
10 Edgar Müller, Betrachtungen zur Geschichte meiner Heimatstadt - Caransebes, manuscris, Caransebeș, 1975, pag.40
11 ANR, filiala Cluj, Fondul familial Matskási, cut. 19, Procesul -verbal întocmit în 30.08.1688 în Caransebeș prin care s-au identificat proprietarii și posesiunile lor din Caransebeș înaintea cedării orașului către turci în 1658, date relatate de un număr de 16 martori.
12 Despre această statuie precum și despre monumentul Pro Patria am scris și publicat în săptămânalul 7 Zile un articol mai amplu asupra subiectului, accesibil și online la adresa: https://www.7-zile.com/pro-patria-si-sisi-au-implinit-100-de-ani/ (n.a.)
13 Numele ilustrului rege al Ungariei, Mátyás, are forma Matia în limba română, fiindcă monarhul a fost botezat după sfântul apostol Matia, fiind născut în 23 februrarie, ajunul sărbătoririi acestui sfânt la acea vreme, astfel că nu poartă numele Evanghelistului Matei. (n.a.)
14 Constantin Brătescu, Orașul Caransebeș între anii 1919-1941. File de monografie, Ed. Dalami, Caransebeș, 2014, p. 20
15 Arhivele Naționale ale României, filiala Caraș-Severin, Fond Primăria Caransebeș, dosar nr. 3/1924, f.14
16 HM Hadtörténeti Intézet és Múzeum Budapest, Karánsebes, Slatina és Teregova felmérési térképei. cota [B IX a 1264]
17 Ibidem, Karánsebes térképe 1877-ben, cota [G I h 343]
18 Daniel Aron Alin, Librăria Diecezană din Caransebeș (1885-1918). Răspândirea cărții românești în Banat în Astra Salvensis, an IV, numãr 7, 2016, p.190
20 Una din cererile românilor din petiția prezentată împăratului la Olmuz în 13 febr.1849 şi semnată de Andrei Şaguna, Ioan Popasu, Treboniu Laurian ş.a. era, conform punctului 8, ca suveranul să poarte titlul de "Mare Duce al Românilor" – n.a.
21 Constantin Brătescu, op.cit. p. 137
22 Valentin Ciucă, Mihai Onofrei - Privilegiul talentului în Convorbiri Literare, Iaşi, septembrie 2003
* Fotografia mi-a fost pusă la dispoziție de dl. Lucian Ionescu, pentru care îi mulțumesc pe această cale.

3 comentarii:

  1. Ma bucur ca un locuitor al urbei noastre a avut energia si rabdarea necesara pentru a cauta in diverse inscrisuri si a aduna date despre orasul Caransebes, pe care le prezinta in acest articol inclusiv cu fotografii inedite.

    RăspundețiȘtergere
  2. Ma simt oarecum foarte fericit sa aflu atatea despre Caransebes, orasul unde am copilarit si am suferit. Multumesc voua, cei care ati reusit sa realizati, asa o lucrare mareata. Va multumesc, Jean Mardare

    RăspundețiȘtergere
  3. Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

    RăspundețiȘtergere